Săptămâna trecută am văzut 120 BPM, una dintre peliculele favorite de la Festivalul de la Cannes. Lungmetrajul lui Robin Campillo a obținut patru premii la Cannes (Marele Premiu al Juriului, premiul FIPRESCI, Premiul François Chalais și Queen Palm, însă a fost nominalizat și la Palme d’Or) și este propunerea Franței la Oscar. Iar eu sper că va prinde lista scurtă. 🙂

120 BMP e un film intens. Și e de văzut, de înțeles și de dat mai departe. Nu știu cât va deschide un simplu film mințile mult prea încuiate și pudice ale unora, dar mă gândesc că poate rămâne agățat pe undeva mesajul său.

Acțiunea din 120 BPM ne întoarce în Franța anilor ’90, acolo unde SIDA este ținută sub preș de către autorități, chiar dacă, de ani buni, face nenumărate victime. Medicamentele nu există, iar mijloacele contraceptive sunt un subiect tabu. Oamenii mor pe capete, dar nimeni nu acționează, pentru că este vorba despre ei. Despre homosexuali. Și problemele lor nu sunt o prioritate. Asta până când apare ACT-UP Paris, o organizație care luptă împotriva indiferenței generale și a ignoranței și militează pentru medicamente destinate bolnavilor de SIDA.

120 BPM: o experiență reală

Filmul produce emoții puternice, mai ales pentru că este inspirat din fapte reale. 120 BPM are la bază, în primul rând, experiența regizorului și a scenaristului Robin Campillo, care a vorbit despre povestea sa la Festivalul de la Toronto: „Cele două lucruri importante din viața mea au fost cinematografia și SIDA. Filmul este, în multe feluri, un adio spus tinereții mele. La începutul epidemiei de SIDA, în 1982, de-abia intram la școala de film. Ca orice tânăr gay, eram foarte speriat. Îmi spuneam: «ceva îngrozitor urmează să se întâmple!» Și acea frică m-a împiedicat să mă gândesc la cinematografie. Era atât de puternică încât nici filmul nu mă mai putea ajuta.”

Abia după ce a intrat în ACT-UP Paris, regizorul a învățat să își gestioneze frica. Tocmai de aceea, 120 BPM nu este un film despre un om bolnav de SIDA, este povestea unui grup de bolnavi care încearcă să miște lucrurile într-o țară depășită de situație.

Spectatorul ajunge în mijlocul organizației ACT-UP Paris exact în momentul în care acțiunile grupului încep să se intensifice, ca urmare a nepăsării autorităților. Campillo nu îi menajează deloc pe cei care fac parte din ACT-UP. Sunt oameni diferiți, cu viziuni și metode diferite, oameni care se ceartă, se împacă, se iubesc. Dar, mai presus de orice, luptă pentru a supraviețui. Tensiunea se acumulează treptat, fiecare deces provoacă o nouă criză și accelerează acțiunile grupului, necesitatea de a găsi soluții pentru bolnavii de SIDA.

Dar ce reușește să facă foarte bine acest film e să dea un strop de speranță. Da, situația bolnavilor de SIDA (și nu, nu toți sunt gay, așa cum se grăbesc chiar și în film unii să judece) e dramatică. Numai că ei știu să zâmbească. Să se bucure de ce au. Și găsesc tot felul de motive de distracție, cum ar fi o paradă PRIDE. Și în mod sigur influența lui Campillo își spune cuvântul în 120 BPM.

În ultimii ani a fost o explozie de filme cu tematică LGTB. La vie d’Adèle și Moonlight sunt doar două exemple. Le-am ales pe ele, pentru că mi s-au părut foarte bune. Ambele transmit emoții puternice și ambele au fost multi-premiate. Dar 120 BPM vine cu o perspectivă mult mai curajoasa, autentică, și asta pentru că e făcut de un regizor gay, spre deosebire de celelalte două. Sunt niște scene care poate vor deranja ochii cinefilului delicat și pudibond, dar Campillo nu a făcut compromisuri în acest sens. Și mie îmi place la nebunie curajul cineaștilor francezi de a duce lucrurile la extrem. N-o să vedeți niciodată într-un film american, fie el și unul despre gay, o perspectivă ca cea din 120 BPM. Cred că pur și simplu e nevoie de timp pentru a se alinia niște mentalități.

Până atunci, voi încheia cu un citat din Abdellatif Kechiche, regizorul filmului La vie d’Adèle, un citat care mi-a plăcut foarte mult atunci când l-am citit: „Do I need to be a woman, and a lesbian, to talk about love between women? We’re talking about love here – it’s absolute, it’s cosmic.”

Și cu mesajul acesta ar trebui să rămână și cei care văd 120 BPM. Sau orice alt film „scandalos”. Da, unii oameni iubesc altfel decât iubim noi. Câte secole mai trebuie să treacă pentru ca toată lumea să înțeleagă asta?

120 BPM la Oscar Weekend și la cinema, din 26 ianuarie

120 BPM e distribuit în România de Voodoo Films și va intra în cinematografe începând cu 26 ianuarie 2018. Filmul va fi proiectat și la Oscar Weekend (19-21 ianuarie).

În fiecare an, Oscar Weekend prezintă în București o selecție a filmelor propuse sau nominalizate la premiul Oscar pentru cel mai bun film străin. Selecția de anul acesta cuprinde unele dintre cele mai aclamate filme europene din 2017, atât în festivalurile internaționale (Cannes, Berlin) cât și în presă și în rândul publicului, ca Loveless, regia Andrei Zvyagintsev (Rusia), 120 BPM/bătăi pe minut, regia Robin Campillo (Franța),  Happy End, regia Michael Haneke (Austria), Fixeur, de Andrei Sitaru (România) sau On Body and Soul, de Ildiko Enyedi (Ungaria).

Sursa foto: www.outnow.ch