Filmele care îmi plac cel mai mult sunt alea la care mă duc cu zero aşteptări şi de la care plec cu zâmbetul pe buze, că nu mi-am pierdut timpul degeaba. Ei, cam aşa m-am dus eu la Ready Player One, convinsă că nu o să-mi placă, nefiind cea mai mare fană a SF-urilor. E drept că mă bazam mult pe Spielberg, pentru că a făcut Schindler’s List, una dintre peliculele mele preferate, şi alte filme pe care o să le iubesc toată viaţa mea (Bridge of Spies, Munich, Catch Me If You Can, Saving Private Ryan şi Hook, unul dintre filmele copilăriei mele). Dar nu mă gândeam că o s-o scoată la capăt cu mine şi de data asta. 😀

Am văzut Ready Player One zilele trecute la IMAX (unde vă recomand să-l vedeţi şi voi, dacă aveţi posibilitatea) şi am plecat de la el foarte încântată şi, mai ales, hotărâtă să citesc şi romanul omonim semnat de Ernest Cline. Despre el nu o să vă povestesc acum, pentru că încă nu l-am terminat, dar mi se părut foarte mişto până în punctul în care am reuşit să-l parcurg, mult mai bogat în referinţe decât filmul şi, pe alocuri, un pic diferit.

Cât despre pelicula lui Spielberg, numai de bine din partea mea! Ştiu că părerile sunt împărţite: criticii de la Forbes l-au numit Steven Spielberg’s Best Film In A Decade, în timp ce alţii nu au fost deloc impresionaţi de acest demers creativ. Dar mie mi-a plăcut foarte mult şi o să încerc, în rândurile de mai jos, să vă spun de ce cred eu că merită văzut.

#1 Povestea

În principiu, orice film care nu îmi dă senzaţia că a mai fost făcut deja este un film pe care simt că-l pot recomanda cu încredere. Bine, acum nici nu pot spune că sunt eu specialistă în SF-uri. E drept că SF-uri cu adolescenţi am mai văzut, dar parcă perspectiva asta propusă în Ready Player One nu seamănă cu nimic altceva. Pe scurt, acţiunea are loc în 2045, într-un moment în care omenirea şi-a pierdut reperele şi a căzut pradă haosului. Este o lume urâtă şi tristă, după cum ne povesteşte şi eroul Wade Watts (Tye Sheridan), un gamer pasionat, care locuieşte într-un morman de vechituri – serios, chiar nu am ştiut cum să descriu mai bine imaginea acelui complex improvizat de locuinţe – şi se joacă toată ziua. Ei, şi în acest univers sumbru, singura consolare a oamenilor rămâne OASIS, o lume virtuală în care aceştia pot fi absolut tot ce îşi doresc. OASIS, creaţie a genialului James Halliday (Mark Rylance), este un fel de Sims sau Second Life – versiuni mult îmbunătăţite – şi funcţionează cam ca orice alt joc video: dacă faci bani, poţi cumpăra diverse chestii, îţi creezi avatare, participi la curse şi tot aşa. Bineînţeles, experienţa e mult mai intensă şi asta pentru că jocul e în VR, dar şi datorită costumelor haptice pe care le poartă personajele atunci când joacă OASIS, costume care le ajută să simtă mai bine acţiunea. Înainte să moară, Halliday hotărăşte să ducă lucrurile la nivelul următor şi lansează o competiţie pentru toţi jucătorii: ascunde un Easter Egg (în cultura pop, acest Easter Egg simbolizează un mesaj ascuns sau un indiciu menit să ajute jucătorul) în OASIS şi hotărăşte să îi lase toată averea lui celui care îl va găsi.

#2 Background-ul personajelor

Deşi îmi plac filmele cu final deschis, care lasă loc de interpretări, îmi place să înţeleg ce se întâmplă până ajung la acel final. Şi mi-a plăcut mult perspectiva asta de a cunoaşte un personaj prin intermediul creaţiei sale. Da, la James Halliday mă refer aici. Un geek socially awkward, acesta a creat OASIS după ce a fost dezamăgit de propria lui realitate. Şi cred că asta e o treabă cu care putem empatiza mulţi dintre noi. Mi s-a părut fascinant modul în care l-am descoperit pe Halliday pe măsură ce Parzival, avatarul lui Wade Watts din OASIS, şi gaşca sa de prieteni virtuali au avansat în joc, urmărind indiciile lăsate de el. Cred că niciun personaj nu este neglijat aici, Spielberg chiar a avut grijă să contureze fiecare poveste în parte, să justifice acţiunile eroilor săi prin prisma experienţelor pe care le-au avut.

#3 Umorul

Ready Player One este un film la care chiar râzi. În toată acea lume dramatică, aflată în pragul colapsului, există şi o doză considerabilă de umor. Sunt câteva replici în film la care toată sala a râs în hohote, aşa că nu doar eu am plecat distrată de la Ready Player One.

#4 Muzica şi efectele speciale

Muzica mi se pare esenţială într-un film, cred că trebuie să existe întotdeauna un soundtrack care să susţină foarte bine povestea. Şi Ready Player One se achită onorabil la acest capitol, tocmai de-asta o să vă şi las mai jos nişte piese de pe vremuri, pe care m-am bucurat tare să le aud aici – şi nu ştiu despre voi, dar eu o să le pun la viitoarele mele petreceri optzeciste. Cât despre efectele speciale, da, trebuie să le menţionez aici, pentru că până şi cei de la Marvel cred că sunt geloşi pe ce fac băieţii ăştia aici. Cred că am mai spus că sunt convinsă că aş putea trăi liniştită doar cu filme normale, fără CGI-ul din dotare, dar acolo unde îşi are rostul, zic să fie primit!

#5 Mesajul

Mie-mi plac filmele care te fac să te gândeşti la ele şi după ce ai ieşit din sala de cinema, iar Ready Player One mi se pare un bun exemplu în acest sens. Ok, nu vreau să vă amăgesc şi să vă creez nişte suuuuper-aşteptări, că nu e cazul, nici eu n-am plecat de la el înlăcrimată şi emoţionată la maximum. Dar, dacă o să analizaţi punctual nişte momente şi secvenţe, o să vedeţi că doza aia de SF pe care o implică pelicula lui Spielberg e cât pe ce să devină realitate. Numai că, oricât de mult aş aprecia tehnologia şi modul în care ne-a simplificat vieţile, sper că o să mai stăm o vreme departe de acea lume robotizată. Pentru că, aşa cum spune şi Halliday în film, „as terrifying and painful as reality can be, it’s also the only place where you can find true happiness. Because reality is real.”

Ready Player One e distribuit în România de Vertical Entertainment şi a avut premiera pe 30 martie. 

Foto: outnow.ch