AWAKE Festival se apropie cu pași mari, mari (17-19 august, la Domeniul Teleki din Gornești, Mureș), așa că a venit momentul să vă povestesc despre un alt film care va fi proiectat în cadrul secțiunii Cinema Under the Bridge (pentru că da, Awake are, pe lângă un line-up cu artiști minunați – Morcheeba, Fink, Wilkinson, Milky Chance, printre alții – și o secțiune cinematografică): Soldații. Poveste din Ferentari. Fiecărui titlu proiectat la Awake am încercat să îi asociez o emoție, o stare, iar dacă la România neîmblânzită am avut wildness, acum este timpul pentru cea din titlu. Dar… înainte să trecem la pelicula propriu-zisă, haideți să dezbatem puțin câteva idei.

Nu îmi amintesc exact când am început să observ că anumite persoane sunt tratate diferit de marea majoritate, dar știu sigur că întotdeauna m-a revoltat să văd nedreptăți, să văd oameni care îi consideră pe alții inferiori din niște motive cu totul absurde. În copilărie, când încă nu știam eu exact cum stă treaba cu viața (vai, cât de dramatică a fost partea asta!), țin minte că era această problemă a „copiilor de la țară”. Acești copii de la țară, care da, poate că nu aveau cine știe ce posibilități, erau tratați cu un soi de dispreț, chiar dacă erau cât se poate de buni, frumoși, educați și ambițioși ca cei „de la oraș”. Nu le lipsea nimic, dar, cu toate acestea, erau îndepărtați și judecați pentru ceva ce nici măcar nu ținea de ei. Și mi se părea îngrozitoare treaba asta, pentru că astfel de comportamente marchează psihicul unui copil și îi creează niște frustrări de care chiar nu are nevoie. Adică… de ce să alegi să fii rău cu cineva care nu ți-a greșit cu nimic, când poți face un lucru bun, când îți poți câștiga un prieten, când poți fi mândru de tine și de atitudinea ta corectă?

N-am avut niciodată o problemă cu oamenii, copiii de la țară, la fel cum nu am avut niciodată o problemă cu oamenii de etnie romă. Da, nu am trăit într-un glob de cristal, știu că unii dintre ei fac niște lucruri îngrozitoare, dar hey, asta nu ține de etnie. Ține de niște alegeri pe care le face fiecare om, în anumite condiții, în împrejurările în care se află. Și a fost un episod, acum câțiva ani, care m-a întristat teribil și m-a făcut să realizez cât de nasol e să faci parte dintr-o categorie marginalizată. După ce am dat bacalaureatul, m-am dus și eu, ca toți ceilalți elevi responsabili, să mă înscriu la facultate. Voiam la Jurnalism, facultate pe care am și urmat-o ulterior, dar am zis să am și variante de back-up. Variantele mele de back-up au fost Facultatea de Geografie, pentru că este un alt domeniu care îmi place foarte mult, și Sociologia, pentru că am eu o chestie în cap că trebuie să fac ceva să ajut copiii și facultatea asta părea să meargă pe zona asta umană care îmi stârnea interesul la vremea respectivă. Dacă Jurnalismul și Geografia erau și cred că încă sunt facultăți cu examen la admitere, la Sociologie a trebuit doar să depun un dosar. Ei, și la depunerea acestui dosar, ca să nu mai lungesc povestea, am stat la o coadă foooarte lungă. Coadă la care era și un băiat care, dintr-un motiv pe care nu îl înțelegeam, lăsa pe toată lumea să se bage în față. Cred că mai spunea și un „mai pot aștepta” din când în când, iar eu mă gândeam că „băi, ce e în neregulă cu băiatul ăsta? Coada asta e groaznică și de-abia aștept să scap de ea și el face asta din proprie inițiativă?” Mă rog, ideea e că, două secole mai târziu, și-a depus toată lumea dosarul, eu fiind printre ultimele persoane, și s-a dus și acest băiat la ghișeu. Am mai rămas acolo pentru că mereu am fost praf cu hărtiile și trebuia să mă asigur că am pus în ordine și cele două mâini stângi ale mele procesau mai greu treaba asta. Ei, și atunci am cam înțeles. Băiatul și-a spus numele, apoi, timid, a mormăit ceva că va candida la locurile pentru romi. Probabil știți că fiecare facultate, ca să crească puțin ideea de rasism în lume, probabil, are niște locuri separate pentru romi. Ei, și acest băiat, care ar fi trebuit să fie mândru că luase un examen și că putea urma o facultate, încercând să își construiască un drum onest în viață, era atât de rușinat de condiția lui încât nu a vrut ca cei de la coadă, posibili colegi, să știe de unde se trage el. Iar ăsta era  doar un episod din viața lui, nici nu vreau să mă gândesc că este să trăiești cu etichete care te fac să te simți mic ca om sau să ți se refuze niște șanse importante din cauza acestor etichete.

Câțiva ani mai târziu de la acea întâmplare, lucrurile stau la fel de prost și mulți oameni îmi par mai plini de ură ca niciodată. Și de ceva timp a apărut și această problemă a FAMILIEI TRADIȚIONALE, pentru că, nu-i așa, toate relele din lume sunt din cauza celor care iubesc persoane de același sex. În loc să privim niște lucruri cu mai multă deschidere, să înțelegem cât de necesare sunt acceptarea și toleranța într-o lume care se afundă tot mai tare în ură și amărăciune, continuăm să judecăm și chiar să facem rău. Nouă, în primul rând, pentru că ne lăsăm consumați de ură în loc să încercăm să ne facem viața frumoasă și liniștită, dar și altora, pentru că îi jignim, îi marginalizăm, le lăsăm impresia că nu au ce căuta aici. Nu, nu contează câți bani ai sau nu ai, nu contează culoarea pielii, nu contează de unde vii nu contează pe cine iubești, pentru că ai tot dreptul să iubești și să fii cu cine vrei tu.

De ce am făcut această introducere lungă cât jumătate de licență? Pentru că, după cum spuneam mai sus, Soldații. Poveste din Ferentari, în regia Ivanei Mladenovic, va fi proiectat la AWAKE Festival și mi se pare genul de film ce nu trebuie ratat. Și pentru că are și copii săraci, și romi, dar și doi bărbați care trăiesc o poveste de dragoste. Plus Ferentariul cel exotic, un doctorat în manele și niște expresii memorabile: „Ce ești, măi, așa chitros? Te uiți la 100 de lei – banii te fac pe tine sau tu îi faci pe el” – pe-asta o țin și acum mnte. Altfel spus, toate „elementele” care ar putea deranja ochii mult prea delicați ai unora. Ecranizare a romanului omonim scris de Adrian Schiop (citește AICI interviul cu el), Soldații. Poveste din Ferentari este, dincolo de orice, un film curajos, care iese din tiparele clasice românești și care iese în evidență atât prin ineditul subiectului, cât și prin felul în care a fost realizat.

Iar ceea ce mă interesează și (cred eu) ar trebui să ne intereseze pe toți este demersul artistic. Au fost câteva proteste îndreptate împotriva unor filme catalogate drept controversate și eu efectiv nu am înțeles cum niște oameni au avut atâta minte și atât de mult timp liber încât s-au organizat să protesteze împotriva unui film. Da, Soldații. Poveste din Ferentari s-a numărat printre titlurile care au făcut valuri la Muzeul Țăranului. Dar, sincer acum, nu putem să trăm mereu într-o zonă de confort, mai ales pe plan cinematografic. E nevoie de experimente, e nevoie de varietate, e nevoie de o schimbare de registru, că de filmele cu România în comunism ne-am plictisit cu toții. Despre asta e Soldații. Poveste din Ferentari, care va fi proiectat la Awake Festival, unde îl voi vedea și eu pentru a doua oară. Iar dacă sunteți la festival în perioada 17-19 august, dați-mi un semn… să mergem împreună la filme și concerte!

Până atunci, KEEP YOUR MIND AND HEART OPEN!

Foto: Hi Film Productions