Unii se pot lăuda cu Winston Churchill. Alții… dar mai bine nu mai zic, că dacă intrăm în politica noastră, ne întristăm cu toții. Și nu e cazul. Deci haideți să ne întoarcem la Winston Churchill și, bineînțeles, la Darkest Hour, care are premiera în România pe 19 ianuarie.

Sunt filme pe care vrem să le vedem pentru subiectul lor. Filme ce au în spate o distribuție care le garantează succesul. Și filme cu un actor atât de bun, încât poate susține de unul singur întreaga poveste. A fost Daniel Day-Lewis în Lincoln. Meryl Streep în The Iron Lady. Marion Cotillard în La vie en rose. Philip Seymour Hoffman în Capote. Lista poate continua mult și bine, dar o să mă opresc la numele care contează acum. Și acest nume este Gary Oldman.

Gary Oldman este unul dintre actorii care nu au nevoie de premii care să le valideze talentul. De altfel, nici nu a câștigat vreodată un Oscar – însă asta s-ar putea rezolva la Oscarurile de pe 4 martie, pentru că are mari șanse să plece acasă cu prima statuetă de aur – și nici nu s-a bătut pe trofee, preferând să-și facă treaba fără să forțeze nimic. A început cu teatrul, în anii ’80, și, treptat, au apărut și rolurile în filme. Succesul său a venit îm 1991, odată cu lăudatul JFK, filmul regizat de Oliver Stone, în care a jucat rolul lui Lee Harvey Oswald, asasinul președintelui american John F. Kennedy. Apoi, a intrat în pielea lui Dracula în Bram Stoker’s Dracula, în regia lui Francis Ford Coppola, și s-a transformat într-un genial proxenet cu dreaduri în True Romance, thrillerul scris de Quentin Tarantino și regizat de Tony Scott. Iar despre Sirius Black, personajul său din Harry Potter, deja nu cred că mai e cazul să vă povestesc.

Însă ce face Oldman în Darkest Hour se numește perfecțiune. Pur și simplu nu pot descrie altfel prestația lui din film. Și da, poate că a avut norocul unui personaj cu greutate, extrem de interesant și de important. Dar nu știu câți actori care l-au interpretat pe celebrul prim-ministru britanic (și au fost câțiva: Timothy Spall în The King’s Speech, Brian Cox în Churchill sau John Lithgow în The Crown) ar fi putut stârni emoțiile pe care le stârnește Gary Oldman în acest film.

Darkest Hour îl prinde pe Churchill la începutul mandatului său de premier, într-o perioadă în care Europa este zdruncinată de război sau, mai bine spus, de armata lui Adolf Hitler. Un personaj deloc popular în rândul colegilor din Partidul Conservator, care îl considerau un dezertor, dar și un adversar de temut pentru naziști, Winston Churchill ajunge în Downing Street în plină criză politică, după ce Neville Chamberlain (Ronald Pickup) demisionează.

În afară de soția sa, Clementine (Kristin Scott Thomas, într-un rol minunat), nimeni nu are încredere în el, în planurile sale, în capacitatea lui de a conduce Marea Britanie în plin Război Mondial. Dar Churchill e un personaj cu o putere incredibilă și o ambiție de neclintit, iar tunelurile obscure ale Cabinetului de Război sunt acum noul său teren de joacă, de unde nu are de gând să plece prea curând. La fel cum nu are de gând să își încalce principiile și să cedeze în fața Germaniei lui Hitler, în ciuda tuturor colegilor și colaboratorilor care îl presează să înceapă negocierile cu naziștii. La toate astea se adaugă și criza de la Dunkirk, orașul în care trupele Aliaților au fost înconjurate de nemți, iar o bună parte din armata britanică așteaptă, fără prea mari speranțe, un miracol.

Oldman reușește să surprindă excelent toate emoțiile, dar și excentricitățile acestui politician abil și perseverent, care face față chiar și celor mai tensionate situații cu un umor teribil și o stăpânire de sine de invidiat. Și efectiv rămâi captivat de tot ce se întâmplă pe ecran, de fiecare gest, de fiecare privire a lui. E o scenă – despre care nu vreau să vă spun acum mai mult, dar știu sigur că o să o recunoașteți când veți filmul – în care, din punctul meu de vedere, e acumulată toată forța acestui personaj, o scenă din care veți înțelege foarte clar cum a reușit acest om să schimbe cursul războiului și, implicit, cursul istoriei. Și fie numai pentru scena aia, Oldman ar trebui să iasă anul ăsta Oscarul.

Iar dacă tot vorbeam mai sus despre transformările prin care a trecut actorul de-a lungul carierei sale, nu pot să nu menționez aici și meritul echipei de make-up a filmului, care a adus pe marile ecrane cea mai bună versiune a lui Winston Churchill de până acum. Oldman se trezea cu noaptea-n cap, la propriu, având în vedere că machiajul său dura aproape cinci ore. Actorul chiar a povestit pentru Deadline că nici măcar Joe Wright, regizorul Darkest Hour, nu l-a văzut la față câteva luni bune, pentru că mereu ajungea la filmări gata transformat în Churchill.

Înainte de a încheia și de a vă recomanda, încă o dată, să mergeți la Darkest Hour, aș vrea să vă spun două vorbe despre Kristin Scott Thomas, care a fost senzațională în rolul lui Clemmie, soția lui Churchill. Dacă ar fi să mă gândesc la un punct slab al filmului, cred că acesta ar fi: că aș fi vrut să o implice mai mult și pe ea, să descopăr mai bine relația lor, pentru că am rămas cu senzația că și ei aveau… quite a story! Sigur, filmul are și astfel de momente mai… personale. Cu un Winston închis în casă, măcinat de îndoieli. Cu o Clementine dispusă să facă orice sacrificiu pentru el. Dar puteau fi mai multe. 🙂

Darkest Hour este distribuit în România de Ro Image și are premiera pe 19 ianuarie.

Sursa foto: outnow.ch

ÎȚI RECOMAND ȘI: 20 de filme inspirate din fapte reale absolut incredibile (I)