Nu m-am gândit niciodată că o să devin o aprigă susținătoare a filmelor românești. Și spun asta pentru că, până acum patru sau cinci ani, nici nu voiam să aud de ele. Pentru mine, filmul românesc însemna B.D. – cu toate dragostea, mor dacă mai aud vreun citat din Patraulea 😀 –, însemna Pistruiatul și celelalte filme de Sergiu Nicolaescu, care nu erau deloc pe gustul meu, dar mai însemna și Veronica, probabil povestea copilăriei mele, la care m-aș uita chiar și acum, dacă s-ar mai difuza pe undeva
Sigur, am văzut și eu clasicele Legături bolnăvicioase, că nu se „cădea” pe-atunci să-l ratezi pe Chirilă, 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, Filantropica, Moartea domnului Lăzărescu, Eu când vreau să fluier, fluier și Loverboy, pe care-l am chiar pe DVD :), dar nu pot spune că eram prea răsărită la capitolul… producții made in Romania. Nici acum nu cred că sunt, dar măcar am ceva mai multe repere. În special pentru că, anul acesta, am văzut mai multe filme românești ca niciodată și nu cred că a fost unul despre care să spun că nu mi-a plăcut deloc.
Ana, mon amour și Un pas în urma serafimilor sunt de departe preferatele mele de anul ăsta. De fapt, sunt filmele românești care mi-au plăcut cel mai mult de când mă uit eu la filme românești (adică nu de multă vreme, recunosc).
Pe Ana, mon amour l-am văzut în martie, când a fost lansat, apoi la TIFF, apoi pe HBO, și încă nu m-am plictisit de el. Relația asta un pic prea intensă, un pic prea bolnăvicioasă și un pic prea tristă dintre Ana (Diana Cavallioti) și Toma (Mircea Postelnicu) mi s-a părut un subiect minunat de exploatat într-un film. Dacă-l mai prindeți pe undeva, festival sau TV, nu-l ratați!
Îmi dau seama că, într-un fel, filmul românesc a pornit-o în direcția bună. Dar încă nu se întâmplă suficient. Și nu sunt nici bani. Finanțările nu se obțin ușor, iar dacă ai și ghinionul de a fi la început de drum, nu prea pariază nimeni pe tine. Săptămâna trecută am primit pe mail această petiție pentru a sprijini cinematografia autohtonă (pe care vă invit s-o semnați, dacă simțiți că rezonați cu ea) și, cu ocazia asta, am citit puțin despre legea stimulentelor financiare. Stimulente pe care filmul românesc le merită cu vârf și îndesat. Interes există, lumea merge la filme românești, poate că nu se îngrămădește chiar ca la Avengers, dar de mers, chiar merge. Plus că mai toate aceste pelicule ajunge să fie premiate la festivalurile de profil din Europa și nu numai. Și n-ar fi păcat să se irosească potențialul cinematografiei noastre, care, cu toate lipsurile ei, îndrăznește? Și îndrăznește bine.
Dar pentru că mi-am propus să vă conving că acest potențial există, haideți să ne întoarcem puțin la relația mea cu peliculele românești și să vă și recomand câteva titluri.
Cred că momentul în care am început să iau în serios filmele de la noi a fost acum doi ani și ceva, pe vremea când lucram la GLAMOUR și scriam rubrica de Culture. Am făcut un interviu cu regizorul Nicolae Constantin Tănase, care debuta pe-atunci cu lungmetrajul Lumea e a mea, și țin minte că am ieșit de la film foarte impresionată. Și de subiect, și de modul în care fusese filmat. Văzusem și Aferim! și De ce eu? cam în aceeași perioadă și mă gândeam că: „wow, da, uite că încep să mă prindă și pe mine filmele românești!” Când am fost la Aferim!, era sala aproape plină și, la final, entuziasmul spectactorilor a fost pe măsură. Am fost foarte sceptică și nu mă gândeam că o să-mi placă un film alb-negru, istoric, despre un zapciu – un fel de polițist, varianta secolului XIX – care pornește în căutarea unui rob fugit de pe moșia unui boier. Dar nu doar că mi-a plăcut, ba chiar am fost uimită de rezultat și de curajul de a aduce pe marile ecrane o astfel de poveste.
Apoi, au venit Bacalaureat, care i-a adus lui Cristian Mungiu Premiul pentru Regie la Cannes 2016, și Sieranevada, care m-a răscolit de tot. Băi, e atât de românesc Sieranevada ăsta, în ciuda titlului său, e românesc până în măduva oaselor. Toate tipologiile, toate obiceiurile românilor explorate în acea casă ticsită de personaje care mai de care mai amuzante, toate replicile alea geniale… Sieranevada mi s-a părut o capodoperă! Și tare aș fi vrut să ajungă și la Oscaruri.
Și la 6,9 pe scara Richter, al lui Nae Caranfil, am râs mult. A râs toată sala în hohote, de fapt. Filmul este o poveste foarte comică despre un actor obsedat de „marele cutremur” (Laurențiu Bănescu), simpatica sa soția, puțin cam instabilă psihic (rolul i-a ieșit perfect minunatei Maria Obretin) și tatăl lui excentric (Teodor Corban), pe care vârsta nu-l împiedică să-și trăiască viața… din plin!!! Îl difuzează HBO-ul zilele astea, aș zice să nu-l ratați.
Iar de curând am văzut trei filme WOW, pe care nu pot să nu le menționez aici: Un pas în urma serafimilor, despre care am povestit mai sus și la care efectiv nu voiam să clipesc de teamă să nu ratez ceva, atât de mult mi-a plăcut. Apoi am avut Hawaii, cu Dragoș Bucur, Cristina Flutur și Andi Vasluianu, un tablou al perioadei comuniste, când bananele și ciocolata nu existau, cartușul de Kent făcea legea și Securitatea știa tot ce mișcă în jur, și Meda sau Partea nu prea fericită a lucrurilor, la care vă zic de pe-acum să vă luați șervețelele, pentru că se lasă cu lacrimi. Pentru rolul din Meda, Șerban Pavlu, Relu din Umbre, a câștigat Premiul pentru Cel mai bun actor la Festivalul de la Sarajevo.
Acum, pe lista mea de must see sunt acum Marița, un road movie care, din trailer, pare la fel de românesc ca Sieranevada despre care vorbeam mai sus (Dacia e inclusă!), comedia Ghinionistul și Dimineața care nu se va sfârși, o dramă despre sacrificii, prostituție și statistici care se fac în mod constant, dar care nu duc nicăieri.
Și sper din suflet că și 2018 va veni cu filme la fel sau poate chiar mai bune, despre care de-abia aștept să vă povestesc aici. Și mai sper că, la un moment dat, Moviecore va prinde ziua în care un film românesc va fi Cel mai bun film străin de la Oscaruri, de la Globurile de Aur, de la absolut toate festivalurile, de la Cannes la Toronto și înapoi.
No Comments