Încă nu am văzut filmul Singură la nunta mea, lungmetrajul Martei Bergman, care intră în cinematografe din 2 noiembrie, dar am știut de când am urmărit trailerul și am început să citesc despre el că este o poveste pe care trebuie să o descopăr. Iar după acest interviu cu actrița Alina Șerban, protagonista peliculei, cred că și voi veți simți la fel. 

Filmul o are în prim-plan pe Pamela, o tânără mamă din comunitatea romă, care își crește copilul de doi ani într-o casă care stă să cadă, visând la libertate, la un destin mai bun pentru ea și fiica sa. Singură la nunta mea a fost proiectat la Cannes, în cadrul programului ACID (Association pour le cinéma indépendant et sa diffusion) și feedback-ul publicului de acolo a fost unul grozav. Iar intuiția îmi spune că e un film de pe urma căruia vom avea multe de învățat.

Dar nu mai zic nimic și vă invit să o citiți pe Alina Șerban. Alina nu are o poveste prea ușoară în spate, dar nu despre asta am vrut să vorbim acum, ci despre un om extrem de talentat și asumat din toate punctele de vedere, o actriță care a ajuns să studieze și să joace la Londra și New York (și da, mie asta mi se pare BIG DEAL) și despre care vom mai auzi foarte multe în perioada următoare.

1. Pamela, protagonista filmului Singură la nunta mea, este primul tău rol într-un lungmetraj. Povestește-ne puțin despre puțin despre ea: cine este, ce face Pamela?

Pamela este o fată care nu acceptă cutia în care societatea a pus-o, vizavi de sărăcia din care face parte, vizavi de faptul că este o mamă singură și foarte tânără, rușinea care se atribuie acestui lucru. Ea încearcă să negocieze libertatea ei personală cu identitatea ei de mamă. Ea vrea să fie respectată. Ea vrea să fie iubită și să iubească, ca mulți dintre noi. Îmi place curajul Pamelei, pe care eu nu îl am, ea are curajul de a spune; „Da, eu vreau exact ca voi. Nu vreau nimic mai puțin”. Îmi place siguranța ei. Eu am mai multe dubii în mine. Parcursul ei este interesant în film. Vă invit să o vedeți. Sper să ne inspire.

2. Ce ți-a plăcut și ce nu ți-a plăcut la personajul tău?

Nu îmi judec personajele. Mi-a plăcut că la început poate fi văzută ca un anti-erou. Încercând să nu divulg foarte multe din film, mie îmi plăcea aspectul ăsta la ea; ca public, o poți judeca la începutul filmului. Apoi, descoperi că, de fapt, lucrurile sunt complicate și pentru ea. Îmi place că ea are foarte mult curaj. Cât ține de interpretarea mea, mi-era teamă să nu iasă o caricatură din ea, asta am avut tot timpul grijă. Filmul, pentru mine a fost o provocare, astfel încât să o credem, să fie credibilă, în același timp să nu iasă o caricatură, mai ales fiind vorba despre romi si oameni saraci de la ţara. Când o să vedeți povestea, o să vedeți că este un personaj sensibil, linia este foarte nuanțată, foarte subțire, puteai ușor să faci prea mult, sau din contră, prea puțin, în sensul ăsta aș putea să spun că personajul meu este „periculos”. Mă bucur că filmul aduce, cred eu, o poveste pozitivă și credibilă.

3. Pe Marta Bergman când ai cunoscut-o? Cum ai ajuns să joci în lungmetrajul ei de debut?

Am primit un telefon, Marta Bergman vrea să mă cunoască, pentru un rol în ”Singură la nunta mea” (în orig. „Seule a mon Mariage”). Iată că eu nu am putut să mă prezint, pentru că eram în repetiții foarte multe ore pentru acea piesă. E vorba de o piesă de teatru din cadrul Festivalului International Shakespeare. Lucram cu Philip Parr, regizorul și directorul companiei de teatru britanica Parabola. Le-am spus, îmi pare rău, din păcate, nu pot ajunge în București. Directorul de casting, mi-a zis ”Bine. Venim noi.” Și așa a fost, regizoarea – Marta Bergman, producătoarea – Cassandre Warnauts, și directorul de casting au venit după mine la Craiova și așa am dat casting-ul. Marta mi-a spus că a realizat că eu sunt Pamela de cum am intrat pe ușă. A simțit că eu voi fi Pamela, nu altcineva, deși făcuseră numeroase casting-uri.

4. Filmul a avut premiera mondială la Festivalul de la Cannes, în cadrul programului ACID (Association pour le cinéma indépendant et sa diffusion). Ai fost la festival? Cum a primit publicul această poveste?

Filmul a fost primit bine la Cannes, mai bine decât mă așteptam. A fost primit cu multă emoție. Îmi tremurau picioarele când am văzut câtă lume așteaptă să vadă filmul. Eu nu îl văzusem. Teama mea cea mare era asta: „Doamne, sper că nu i-am portretizat ca niște caricaturi, sper că nu fac rău.” Aveam temerea asta, pentru că nu știam cum arată, cum sunt romii prezentați, cum sunt femeile prezentate în general ș.a.m.d. Deși producătoarea Cassandra și Mathieu din echipa de producție tot îmi spuneau: „Alina, ai încredere, că noi am văzut filmul”. Eu le spuneam: „Nu, nu am încredere, pentru că ăsta e și copilul vostru, și nu mai sunteți obiectivi de mult.”

Din contră, oamenii erau foarte emoționați, și am văzut în ochii lor fix asta, că povestea trezește universalitatea, care era, de fapt, cel mai important pentru mine. Se putea întâmpla să fie o femeie dintr-un alt mediu defavorizat, dar din punctul de vedere al reprezentării e foarte important că ea este romă. Este important să vedem romi în situația asta, ca persoane complexe, în care nu sunt exotified sau villified, ci o vezi în dimensiunea sa umană, și mai mult, într-o poziție de putere. În ce sens? În sensul în care ea își cere drepturile: „Eu vreau să studiez cu copiii de aici”, iar secretara zice „Da, vă dau contactele pentru un curs special”, la care ea zice ”Dar eu nu am un handicap, eu vreau aici cu voi”. Să vedem asta, ne face bine tuturor, atât romi, cât și ne-romi.

A fost foarte emoționant să ajung la Cannes, numai dacă stai să te gândești de unde vin eu, cât de improbabil era să ajung la Cannes. Mă lupt cu complexul impostorului, complexul ăsta nu umbrește bucuria și pofta de viață pe care o am. Apoi, la Q&A, am încercat să nu plâng, la prima întrebare s-a ridicat o femeie și a zis: „Cred că am văzut unul din cele mai bune filme de anul asta de la Cannes, deci eu pot să plec acasă. Vă mulțumesc.” și se vedea că îi stăteau lacrimile în gât. Nu știu exact ce a trezit în ea, dar pentru noi a fost extrem de frumos să începem așa primul nostru Q&A. Eu eram în mijlocul șirului de oameni, m-am uitat în stânga mea, era monteur-ul și avea lacrimi în ochi, am zis „aoleu, tre’ să-mi ascund privirea”, și m-am uitat în dreapta mea, era Cassandra, producătoarea, care și ea plângea. Mi-am zis gata, eu fiind la mijloc, am zis gata, trenul emoțiilor. Și am început și eu să plâng. Le-am spus cât de bucuroasă sunt că am reușit să aducem umanul în povestea asta.

5. Fără să ne dai spoilere, care crezi tu că este mesajul acestui film? Cu ce ai vrea să rămână spectatorul la ieșirea din sala de cinema?

Din perspectiva mea, mesajul este puterea de a te salva pe tine însăți. Așa face și Pamela, la început, ea așteaptă să fie salvată. Cred că așa face și Bruno, asta nu se referă numai la femei. Ăsta ar fi primul mesaj, al unei împuterniciri prin propriile forțe.

Pentru mine este important să vedem relațiile dintre oameni, cum reușim să comunicăm unii cu ceilalți mai bine, în cuplu și în alte relații. Îmi place foarte mult că cei doi, acest cuplu prezentat în film, deși au fost puși în situații în care și-ar fi putut pierde respectul unul față de celălalt, reacționează într-un fel care ne amintește nouă, privitorilor, că e bine că ei se respectă și își spun asta unul altuia: „Eu te respect”. Pentru mine, e important, și ca privitor, să avem modele de bărbați și de femei.

Să ne amintim că femeile duc foarte multe în spate, ele sunt și mame, și muncesc, trebuie să arate și bine, jonglează cu multe lucruri ca ele să fie cine sunt, le este greu să negocieze atâtea identități, ale lor, cât și cerințele societății care vin peste ele. Totodată, sper ca oamenii să aprecieze mai mult femeile din jurul lor, în general, și femeile să se aprecieze mai mult pe ele însele și alte femei din jurul lor, și să genereze solidaritate, în felul ăsta.

6. Sunt multe fete a căror poveste este similară cu cea a Pamelei. Ce ar trebui să se schimbe, poate și la nivelul concret al legilor, pentru ca viețile lor să fie mai bune, să aibă niște șanse reale?

Mulțumesc pentru această întrebare, este o întrebare bună, care mie îmi dă ocazia, nu numai ca artist, ca om care am trăit ce am trăit, și vede ce vede, și din perspectiva asta vine răspunsul meu. Noi, ca țară, în general, ar trebui să investim mai mult în copiii noștri, să aibă ce mânca, unde locui, și să aibă o educație de calitate. Aș vrea ca acestor copii să li se explice că ei nu sunt ceea ce au, să înțeleagă că nu contează cu ce au venit îmbrăcați la școală, ci contează să se respecte unii pe ceilalți, indiferent de situațiile lor de acasă.

7. Ai absolvit Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică din București și ți-ai continuat studiile în cadrul unor școli de prestigiu la Londra și New York. Cum te-a ajutat pe tine experiența studiilor în afară? Prin ce diferă metodele lor de predare față de metodele din România?

Da, am absolvit UNATC, fără de care nu aș fi putut să încep o carieră. Dacă nu ar fi fost ăsta startul, nu aș fi ajuns nici la Royal Academy sau la New York, așa că sunt recunoscătoare startului.

În toate școlile în care am fost, mi s-a spus că eu nu sunt doar un talking-head, o actriță care spune vorbele cuiva, eu sunt un artist, am o responsabilitate artistică, etică, iar eu, la rândul meu, pot spune niște povești care contează pentru mine. Asta am auzit-o de la UNATC, mi-aduc aminte cum domnul Radu Gabriel ne spunea: „Măi, copii, scrieți, scrieți!”

O diferență nu atât de metode, cât o diferență a culturii diversității, care pe mine m-a ajutat în Londra și New York să nu mă simt minoritară. Mă simțeam în clasă la fel ca și restul. Și asta a contat, de fapt, că mă aflam într-o cultură a diversității, unde cel puțin în școală, trecusem de tensiunea asta, „hai să facem glume unii pe seama altora”. Provocările veneau din cu totul și cu totul alte aspecte. Diferă faptul că educația în State și în UK a fost cu plată, aici a fost la Stat, contează asta la nivelul studenților, ale căror familii fac foarte mari eforturi ca ei să studieze, și se vede asta. Însă, și în Londra, cine ajunge să facă RADA (Royal Academy of Dramatic Art)? Desigur, white middle și upper-class în majoritate. Și acolo vezi o lipsă a diversității studenților. Așa că lucrurile sunt peste tot discutabile. Mi se pare că uneori este și o chestiune de noroc, peste ce profesori dai ș.a.m.d. Pentru mine, faptul că am avut ocazia să nu fiu într-un mediu românesc, m-a ajutat și ca actriță, dar și ca scriitor, pentru că îmi dădeam seama că alți oameni din afară nu înțeleg cum eu pot să fiu discriminată în altă țară. Punându-mă într-un cadru mai larg, înțelegeam mai bine propria mea poveste. Cât despre metode, desigur, fiecare școală are propriile metode, iar tu ca student știi dinainte la ce te înhami. Unele s-au potrivit mai bine cu mine. Depinde și de momentul vieții în care te afli. Poate că nivelul era înalt, dar n-am putut eu să-l primesc. Când eram la UNATC eram o persoană extrem de vulnerabilă și sensibilă vs. persoana care a ajuns în New York, care știa că o să mănânce teatru pe pâine. La fel, persoana care a ajuns în Londra, nu a avut timp să se mire: „Wow, am ajuns la Royal Academy”, eu am avut de învățat foarte mult.

8. Știu că tu ești foarte implicată acum în demersurile artistice pentru susținerea comunității rome și pentru susținerea femeilor. A fost vreun moment în cariera ta în care ai avut de suferit de pe urma prejudecăților care, din păcate, încă există în ceea ce îi privește pe oamenii de etnie romă?

Pentru mine este dureros să văd că oamenii mă percep doar ca pe o artistă romă. Deși sunt actriță, și am posibilitatea să joc diferite personaje, uneori sunt văzută numai ca romă. Eu îmi asum identitatea etnică, însă nu e singurul lucru care mă definește. E trist să vezi cum uneori, sunt pusă într-o anumită categorie și atât, ca artist. Te înfurie pentru că te minimizează, cumva, te simplifică la o singură trăsătură. Da, am suferit și în felul ăsta subtil, să zic așa, care nu se vede direct. Și înainte, când se făceau producții despre roma, și te duceai la casting, și nu păreai roma și nu luai nici măcar casting-ul ca romă, pentru că nu te ridicai la nivelul stereotipurilor. La nivel profesional, desigur, parcursul meu a fost plin de obstacole de tot felul, plus că sunt femeie, și romă pe deasupra, prima regizoare romă. Se intersectează mai multe dimensiuni. Și în viața personală, chiar dacă oamenii nu îmi spun mie personal, Alina, când în media se vorbește despre „țigani” mă includ și pe mine. Nu am cum să nu mă doară lucrurile astea, deși oamenii cu care mă întâlnesc, nu sunt răi cu mine personal, dar rasismul există în general. Mie îmi este greu să mă detașez și să spun: „A, nu spune despre mine, spune despre alții”. Păi eu fac parte din grupul ăla. Asta e un lucru de înțeles, că, din păcate, nu am privilegiul de a mă reprezenta doar pe mine, uneori, și că eu, dacă fac ceva greșit, se atribuie grupului. Iar când se vorbește despre grup, nu am cum să nu mă simt și eu ”atacată” cumva. Din perspectiva mea, văd că lucrurile s-au mai schimbat în bine, de zece ani încoace. Și mai mult, dacă eu sunt într-un proiect care se referă la romi, am mare grijă la ce fel de reprezentare folosim, tocmai pentru că înțeleg responsabilitatea și presiunea asupra mea atunci când reprezentăm un grup atât de vulnerabil, nevrând nicidecum să-i portretizez doar ca victime, în niciun caz, ci mai degrabă eu urmăresc umanul, asta ne lipsește. Nu mă refer doar la romi, mă refer la LGBT, la transsexuali, musulmani etc, unde mi-aș dori să privim diferitele minorități în dimensiunea lor umană.

9. La ce proiecte lucrezi acum? Film, teatru? Unde mai putem să te vedem în următoarea perioadă?

Vă invit și la teatru, și la film. Filmul „Singură la nunta mea” va avea premiera în cinematografe începând cu 2 noiembrie. Iar dacă vă uitați la BBC Two, pe 29 octombrie începe o producție TV care se numește „Doing Money” și în care joc și eu. Vă aștept cu drag pe 14 noiembrie la Teatrul Excelsior, unde mă veți vedea în trei ipostaze, cea de regizor, dramaturg si actriță, în dublu-rol cu Doinița Oancea. Avem nevoie de sprijinul vostru, cu precădere elevi și studenți, unde am speranța că mai putem crea o schimbare. Pentru viitor, am destul de multe proiecte în minte, și sper să colaborez cu regizori care să mă ajute să-mi ating potențialul maxim. Am scris un scenariu de lungmetraj, colaborez pentru ca el să fie tradus și sper în câțiva ani să regizez acest film.

Foto: Cornel Brad, Marina Obradovic