Moviecore’s Quiz cu… Mirela Petre: „Nu mă mai uit la seriale de un an și-s cam mândră de asta. A pornit de la faptul că pierdeam multe nopți din cauza lor”

mirela petre

Sunt puține persoane de care îmi place din prima. De regulă, am nevoie de o perioadă de acomodare, vorba aia, nu mă lansez în glumițe cu oricine.

Dar de Mirela Petre mi-a plăcut instantaneu. Am cunoscut-o în aeroport acum mai bine de doi ani. Plecam la Electric Castle cu același grup și, în urma unei analize amănunțite, am stabilit că, dintre toți, ea e pe filmul meu și trebuie s-o abordez. Zis și făcut.

La vremea respectivă, Mirela era jurnalistă. Și încă se învârte în zona asta. Nici n-o văd făcând altceva, pentru că scrie genial. A trecut pe la Șapte Seri și Decât o Revistă, iar acum e omul bun, creativ și talentat de la Proiecte Speciale într-un trust mare de presă. Trust prin care am trecut și eu acum ceva timp, dar n-am poposit acolo îndeajuns cât s-o prind pe Mirela. E ok și așa, recuperăm din când în când la Elvire Popesco, la film.

Am lăudat-o destul? Da? Nu, mai vreau să vă spun ceva despre ea. O dată la două miercuri, trimite Suplimentu’ Creativ, după cum scrie și-n semnătura ei de mail. Suplimentu’ Creativ e cel mai tare newsletter care o să vă ajungă în inbox. E plin de recomandări culturale (cărți, locuri, muzică, tot ce vreți)… cu un twist. Fiecare propunere este, de fapt, o poveste foarte mișto. Iar dacă o să citiți interviul de mai jos, o să vedeți că povești cum spune Mirela nu prea mai găsiți la nimeni. Și o să vă vreți să vă abonați rapid la Suplimentu’ Creativ, trust me!

Îți mai amintești primul film văzut? Primul pe care l-ai conștientizat, care te-a impresionat și ți-a dat o anumită stare?

Sunt patru, de fapt, pe care le-am văzut în copilărie; nu mai știu exact la ce distanță unul față de altul, dar în amintirea mea sunt toate amestecate într-o senzație de bucurie că uite ce mișto-s filmele.

– Veronica, știam toate cântecele, Motanul Dănilă era preferatul meu
Vrăjitorul din Oz, ăla cu Judy Garland, din 1939, din cauza căruia mi-am dorit pantofi roșii lucioși (și am primit, slavă părinților)
Twin Peaks, din care nu cred că am înțeles mare lucru la vremea aia, dar țin minte că mă fascina doamna cu buturuga
Batman Returns, din 1992, în care-am iubit-o pe Michelle Pfeiffer Catwoman și mi-a fost frică de Danny DeVito Omul-pinguin

Care este primul actor sau prima actriță pentru care ai avut un crush?

Leonardo DiCaprio în Titanic, la fel ca aproape toată populația globului din anii 1997-1998. Aveam postere cu el și mă visam soția lui (sau măcar să găsesc un soț la fel de frumos ca el). Am văzut toate filmele pe care le-a tot făcut de-atunci, dar în inima a rămas mereu Jack. Tot prin el – și filmul What’s Eating Gilbert Grape –, am descoperit și a doua țintă a pasiunii mele: Johnny Depp.

Când ai mers prima dată la cinema și ce film ai văzut atunci?

Am fost un copil norocos cu acești minunați părinți ai mei care mă duceau la cinema. Aveam obiceiul să mergem toți trei la film la Cinema Central (pentru că e în centrul Brăilei, desigur). Am văzut acolo mai multe filme, dar printre primele (și cele cu care am amintiri puternice) au fost The Terminator, Rambo (nu mai știu care) și Batman Returns. Cea mai mare bucurie a mea era când ieșeam cu ai mei de mână pe ușa secundară, care dădea în spatele cinemaului, și mă minunam, mai ales cu onomatopee și exclamații, de lucrurile pe care tocmai le văzusem pe ecran. În ochii mei, era ceva magie în toată scena asta.

Dintre toate filmele pe care le-ai văzut până acum, care este preferatul tău?

Asta e misiune imposibilă. 😂 Uite, la cursul de scenaristică pe care l-am făcut anul ăsta, am reușit să ajung la un top 10 (într-o ordine aleatorie): Terminus Paradis, Sieranevada, 4 săptămâni 3 luni și 2 zile, Pulp Fiction, L’Avventura, The Truman Show, Irreversible, Persona, Blue Velvet, Amores Perros. Și acum aș mai pune și Happy End. Și Leviathan-ul. Iar dacă pot să zic și de documentare, stăm până mâine în lista asta. Așa se întâmplă mereu când încerc să aleg un preferat. Preferate se tot adaugă. De exemplu, în perioada asta sunt înnebunită după Alice T.

Dar cea mai mare dezamăgire?

Pororoca. Nu mă impresionează transformările fizice la actori, mie-mi place să simt că personajul chiar trăiește ce vrea să ne arate că trăiește. Dincolo de asta, mi s-a părut dezlânat, mai mergea tăiat prin unele locuri, și, mai ales, obtuz în perspectiva lui – unghiul e al tatălui, iar rolul mamei e schițat superficial, cu atribute neverosimile din punctul meu de vedere, ceea ce face filmul să stea pe un raționament șubred și care mi-a inspirat un fel de lene din partea scenaristului-regizor. Iar asta m-a enervat. Măcar are un final mișto.

Care este ultimul film la care ai plâns?

Dancer, documentarul despre balerinul Sergei Polunin. Am plâns în hohote și-am continuat să plâng tot drumul spre casă, cu mama la telefon, căreia îi povesteam filmul. Familie din Europa de Est care sacrifică tot pentru copil, inclusiv familia prin plecarea unuia la muncă „afară”, numai să facă el cea mai bună școală și să ajungă cel mai mare și mai tare. Cum să nu te emoționezi la așa ceva?

Care este filmul care îți amintește de copilărie?

În afară de cele de care ziceam la început, aș mai zice de Titanic că a fost prima oară când am făcut cinema la noi acasă. La cinema era bătaie, foarte greu prindeai bilet și, după ce l-am ratat acolo, ai mei au împrumutat de la ceva rude-cunoștințe caseta VHS cu filmul. Mi-am chemat în casă gașca de prieteni de la scară, mama ne-a făcut castroane infinite de popcorn și ne-am uitat la Rose și Jack.

Care este, din punctul tău de vedere, cea mai mișto replică dintr-un film?

Cam greu cu replicile, nu prea le țin minte. Dacă fac așa un efort, îmi vin mai mult scene cu replici, cum e aia cu Gorlami în Inglourious Basterds sau aia cu dialogul te iubesc/ba nu mă mai iubești cu care se termină La Notte.

Blockbustere sau filme independente? Care categorie te atrage mai tare?

Lord of the Rings e blockbuster? Că sunt terminată după el. Sau, ceva mai recent, Bohemian Rhapsody e blockbuster? Că și ăla mi-a plăcut (oh, the horror printre puriști). Dar, totuși, lista mea de filme de mall (cum le zic eu) e cam scurtă pentru că merg rar, de obicei pentru cinevaul cu care merg decât pentru film. Na, sunt genul de om care mai merge și la cinematecă (Union, Eforie), sunt client fidel Cinema Elvire Popesco, îmi plac matineele și mersul la cinema e, în general, o experiență personală, cum e mersul la SPA pentru alții.

Care este genul cinematografic cu care tu rezonezi cel mai mult?

Mi-e greu să aleg doar unul. Dar pot să numesc ce am observat că-mi place, în general, la filme: atenție, emoție, umor, subtilitate (nu-mi place să mi se bage degetul în ochi) și imagine mai mult ca perfectă. Vechi sau noi, nu contează. Oricum, toate au legătură unul cu altul, în sensul că-și fac cu mâna unul altuia peste genuri și peste vremuri. De exemplu, altfel te animă Black Mirror-ul de pe Netflix dacă ai văzut și 2001: A Space Odyssey-ul din 68’ al lui Kubrick. Sau filmele lui Pawel Pawlikowski după ce l-ai consumat pe Michelangelo Antonioni, care, pentru mine, se întâlnesc în compozițiile alea impecabile.

Cum stai la capitolul „filme românești”? Ce titluri autohtone ai văzut și ți-au plăcut?

Sunt dintre aceia care nu (prea) ratează filme românești. Îmi plac de mor și îmi place și cum evoluează cinematografia noastră. De ceva vreme chiar, nu se mai fac filme doar într-un anumit stil, să zicem ăla à la Cristi Puiu, de care știu că mulți se plictisiseră. Oamenii s-au dus în tot felul de direcții diferite, se experimentează, se descoperă tot felul de nuanțe noi. Uite, de exemplu, Touch Me Not al Adinei Pintilie, cu amestecul de documentar și ficțiune care-i ca un antrenament de empatie și un început de autocunoaștere. Sau Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari al lui Radu Jude, acest film despre un adevăr istoric incomod, care știe să vorbească fără prețiozitate, vorbe goale sau aroganță de intelectuali despre principii și identitate națională. Sau Alice T. al lui Radu Muntean care observă cu atenție relația dintre o mamă și o adolescentă care nu știu să își vorbească, dar care încearcă pe tot felul de căi, poate nu neapărat bune, să ajungă una la alta. Și astea sunt doar alea de anul ăsta.

Dacă e cineva care n-are încă încredere sau curaj cu filmele românești, poate începe cu Acasă la tata sau Lumea e a mea. Sunt la liber pe Cinepub.

Lumea se plânge adesea că filmele românești sunt prea dramatice și gri. Dacă ai face tu un film românesc, despre ce ar fi povestea și ce titlu i-ai da?

Filmele noastre nu mai sunt demult dramatice și gri. E o paletă tot mai variată de stiluri și abordări, cum ziceam mai devreme. Dincolo de asta, aș mai obiecta și că lumea noastră e, în general, dramatică și gri. Oamenii ăștia care fac filme trăiesc ca noi, printre noi, și fac filme din ce observă în jurul lor. Dar scopul nu e să ne deprimăm. Din contră, un efect secundar la filmele noastre ar putea fi să facem niște introspecție și să vedem ce putem face și noi mai bine. Că lumea suntem și noi toți la un loc, nu doar niște reguli, care-s doar cadrul. Și, oricum, acum se fac și o grămadă de filme tip Selfie, deci e loc pentru toată lumea.

În fine, hai că m-am dus departe și nu-mi place să fac pe doamna. 😂 La cursul de scenaristică de care ziceam mai devreme, am făcut o listă de 10 scurtmetraje pe care le-aș face eu. Poate le și fac la un moment dat. Îmi ieșiseră 6 personaje principale feminine și 4 masculine. Majoritatea erau pe teme de iubire și încredere în vremea noastră. De-a lungul diverselor teme, a reieșit că am un simț special pentru plot twist-uri. Dacă o să ajung să le fac vreodată, o să ne distrăm.

Filme versus seriale: la care te uiți mai des? La ce seriale te uiți acum?

Nu mă mai uit la seriale de un an și-s cam mândră de asta. A pornit de la faptul că pierdeam multe nopți din cauza lor, că serialele sunt gândite acum cu scopul de a te face să le bingiuiești. Totul sau nimic. La fel ca aplicațiile astea de social media&co. Mi-am dat seama la un moment dat că pierdeam multă vreme – somn, cărți și reviste necitite, mâncăruri negătite, oameni nevăzuți și tot așa – din cauza lor și că vreau, totuși, să aleg eu ce consum și s-o fac în termenii mei. Și, iată, după un an fără seriale, n-am murit.

Singurele pe-aproape de conceptul de seriale sunt mini-seriile documentare. Astea-mi plac că mă uit la o parte când și cum vreau eu și că rămân și cu ceva după ele. Nu bag fast food, mai bine mănânc un morcov, cum ar veni.

Dacă ar fi să alegi doar trei seriale care ți-au plăcut, care ar fi preferatele tale?

O să zic de niște mini-serii din astea documentare. Cooked-ul lui Michael Pollan sau Salt Fat Acid Heat, de Samin Nosrat, despre cum mâncăm și de ce mâncăm. The Ascent of Woman, despre locul și femeii în societate de-a lungul timpului. Și Comedians in Cars Getting Coffee, ca să fie și ceva de râs. Toate pe Netflix.

Fă-ne o ultimă recomandare culturală înainte să încheiem: un film, un serial, o carte, un spectacol de teatru sau o expoziție care te-a impresionat în ultima perioadă.

Carte: Porci, de Tudor Ganea. Teatru: Republica Melania la Teatrul Odeon. Documentar: The Pursuit of Silence (e pe Vimeo). Despre toate plus altele o grămadă am scris în Suplimentu’ Creativ, newsletterul pe care-l trimit o miercuri da, o miercuri nu.

Written By
More from Bianca Sterie

AWAKE Festival anunță tema celei de-a treia ediții – #BohemianBlast

Awake, unul dintre festivalurile mele preferate din România, care, pe lângă muuulte...
Read More