Dacă ar fi să mă iau după descrierea pe care și-a pus-o pe Facebook, v-aș spune că Raluca Dumitra e „full time wordsmith, part-time traveller & sea lover”. 🙂

Dar cred că primul lucru pe care ar trebui să îl știți despre ea este că se numără printre cei mai talentați și muncitori oameni pe care îi cunosc. Nu e lucru pe care să nu pună mâna și să nu se transforme în ceva minunat. În momentul de față, Raluca este Head of Content la eJobs România, dar cum a fost isteață și descurcăreață de mică, a bifat până acum și Beau Monde (unde a fost Deputy Editor-in-Chief), Zoot România (Content Manager & Editor-in-Chief), Shopping Report, J’Adore, printre altele.

Pe vremea când era la Beau Monde am cunoscut-o și eu, am fost amândouă într-un press trip în care am avut o misiune nobilă: să mâncăm. Mult. Nimic de zis, ne-am achitat conștiincioase de sarcină. Între două feluri de mâncare, am aflat că suntem amândouă din Pitești și că am învățat în același liceu. Ah, și cel mai important, că mergem la același cabinet oftalmologic. Bucurii de provinciale chioare, ce pot să spun… 😀

Dincolo de toate acestea, Raluca e o persoană mișto. Îmi place să stau la povești cu ea, să depănăm amintiri de pe vremuri, să râdem de propriile drame. Și pentru că știu că, pe lângă partea aia cu part-time traveller, este și part-time cinefilă pasionată de povești faine, i-am propus să ne povestească astăzi despre filmele și serialele sale. Și a ieșit acest interviu pliiiin de recomandări interesante!

Îți mai amintești primul film văzut, primul care te-a impresionat și ți-a dat o anumită stare?

Primul film care m-a mișcat într-o direcție (neclară la vremea respectivă) cred că a fost „Great Expectations” al lui Alfonso Cuarón, cu Gwyneth Paltrow și Ethan Hawke în rolurile principale. Ceva a făcut „click” acolo, deși nu știu să zic exact dacă a fost verdele obsesiv al cadrelor, nostalgia paradisului pierdut al copilăriei, încăpățânarea de a trage cu dinții de niște iluzii în care nu te mai regăsești sau coloana sonoră. Era cel mai probabil 1998 sau 1999, eu aveam 11-12 ani și HBO tocmai intrase în România și era o chestie foarte cool, puțini aveau. Datorită HBO cred că am și prins obsesia asta de a vedea de mai multe ori un film care mi-a plăcut pentru că, la vremea aia, erau foarte multe rerun-uri și foarte puține filme în playlist. Și tot HBO mi-a stârnit pofta și de altfel de filme decât cele care erau difuzate până atunci pe celelalte posturi TV, filme de box office, American perfect, stupide pe alocuri și inundate de clișee și siropoșenii tip Hallmark.

Care este primul actor sau prima actriță pentru care ai avut un crush?

Presupunând că memoria nu a dat fail la întrebarea precedentă și răspunsul corespunde realității și cronologiei, aș zice că primii pentru care am dezvoltat crush-uri au fost chiar Gwyneth Patltrow și Ethan Hawke, cărora le-am pândit și devorat în anii următorii toate filmele, de care probabil și ei uitaseră. Au urmat Audrey Tautou, Johnny Depp, Monica Bellucci, Penélope Cruz, Javier Bardem, Natalie Portman, Marion Cotillard, Robert Downey Jr., Charlize Theron, Rachel Weisz și aș putea continua la infinit. Dar, dacă e să fie complet sincer exercițiul ăsta de memorie, înainte de toți și toate, cred că au fost Kelly (Jennie Garth) și Brandon (Jason Priestley) din „Beverly Hills 90210” și Amanda (Heather Locklear) și Michael (Thomas Calabro) din „Melrose Place”.

Când ai mers prima dată la cinema și ce film ai văzut atunci?

Am amintiri foarte vii cu primul film văzut la cinema, „Home Alone 2”, deși aveam puțini ani. Se întâmpla în 1992, la Teatrul de Vară din Mamaia, eram fericită nevoie mare că tocmai îmi luase mama saboți roz și ghiozdan (deși mai aveam doi ani până începeam școala) și nu vedeam nimic în neregulă la a mă uita la un film cu zăpadă în miez de vară. Ba chiar mi se părea genial ecranul imens și ideea de Crăciun în New York credeam că e cam cea mai tare chestie care i se poate întâmpla unui copil de cinci ani, cât aveam eu.

Dintre toate filmele pe care le-ai văzut până acum, care este preferatul tău?

Trebuie să știi despre mine că, de cele mai multe ori, mi-e oribil de greu să aleg. În cazul ăsta particular, pentru că au fost multe, extrem de multe, care mi-au plăcut la nebunie, care au mișcat lucruri în mine și atunci „preferatul” nu și-ar merita pe deplin titlul. În plus, am uitat 80% dintre filmele pe care le-am văzut, probabil că e modul creierului meu de a mai face loc de spațiu de stocare. Aș putea să văd însă oricând (și nu știu să-ți zic de câte ori le-am văzut): „Lost in Translation”, „American Beauty”, „Youth”, „Les amours imaginaires”, „The Royal Tenenbaums”, „Le fabuleux destin d’Amélie Poulain”, „Closer”, „Eyes Wide Shut”, „Jeux d’enfants”, „La vita è bella”, „Almost Famous”, „Me and You and Everyone We Know”. Dar mi-au plăcut la fel de mult, poate, și „Somewhere”, „Secretary”, „Annie Hall”, „Perfume: The Story of a Murderer”, „The Pianist”, „The Hours”, „Juno”, „Pulp Fiction”, „I Am Sam”, „Moulin Rouge”, „The Dreamers”, „A Beautiful Mind”, „Dogville”, „A Bigger Splash”, „Dead Poets Society”, „The Piano Teacher”, „La stanza de filglio”, „Good Bye Lenin!”, „Das Leben der Anderen”, „Cidade de deus” sau „Good Morning, Vietnam”. Dar astea-s top of mind, nepunând la socoteală cele 8 din 10 filme care nu mai știu despre ce sunt, cum se numesc, dar, dacă dau de ele, știu exact dacă m-au făcut să râd, să plâng, să tac sau m-au lăsat rece.

Dar cea mai mare dezamăgire?

Nu știu dacă am fost cu adevărat dezamăgită de ceva, poate de câteva filme ale unor regizori pentru care am dezvoltat miniobsesii în diferite perioade. Țin minte că „The Bling Ring” al Sofiei Coppola mi s-a părut prea comercial și superficial, deși era „pe brief”. Woody Allen știu că m-a pierdut definitiv când a înlocuit nevroza newyorkeză cu filmele plate și repetitive cu acțiunea plasată în Europa. Wes Anderson mi s-a părut că s-a pierdut în detalii cu „The Life Aquatic with Steve Zissou” și „The Darjeeling Limited”, dar apoi (și-)a revenit în inima mea. Tim Burton mi s-a părut că devine și el prea comercial și Hollywood perfect odată cu „Big Eyes”. Almodóvar m-a plictisit cu câteva filme mult prea telenovelistice chiar și pentru un spaniol – „La piel que habito” și încă câteva.

Care este ultimul film la care ai plâns?

Nu știu care e ultimul, memoria ți-am zis că nu e de partea mea zilele astea, dar știu că mi-au curs niște lacrimi la „Juste la fin du monde” și „Amour”. Nu sunt genul care plânge în hohote la filme, două-trei lacrimi e cam maximumul. Sunt mai degrabă genul care rămâne fără cuvinte după ce se termină filmul. Apoi am nevoie să nu vorbesc o perioadă ca să interiorizez ce am simțit, să analizez și să las să se reașeze niște lucruri în mine.

Care este filmul care îți amintește de copilărie?

„Liceenii” și „Liceenii rock n roll”. Mai ales pe al doilea îl țin minte, în mare parte pentru că erau primele scene de nuditate pe care le vedeam după revoluție, pe furiș, cu sora mea cu patru ani mai mare, speriate să nu intre ai noștri în sufragerie taman la scenele în care Bănică o dezbrăca teatral, ca pe o marionetă, pe Oana Sârbu. Și primele două filme din seria „Home Alone”, of course.

Care este, din punctul tău de vedere, cea mai mișto replică dintr-un film?

Îmi plac foarte mult câteva monologuri, mai ales cele de final din „American Beauty” și „Trainspotting”, pe care cred că le știu pe de rost. Și îmi mai vin în minte acum replicile absolut geniale ale lui Margot Tenenbaum din „The Royal Tenenbaums”. Also, cu ocazia asta, mi-ai amintit de o agendă, ca un fel de oracol, pe care am început-o undeva prin liceu și pe care încă o mai am. Notam în ea citate din filme și seriale, din cărți sau piese de teatru, versuri de la piese pe care le iubeam, articole din reviste, dar și planurile mele mărețe de viață, care, evident, nu s-au întâmplat pentru că s-au schimbat între timp. Mulțumesc că m-ai făcut s-o caut!

Blockbustere sau filme independente? Care categorie te atrage mai tare?

Aș tinde să zic independente, dar nu cred că e albă sau neagră la mine, așa că nu aleg nimic. Sau le aleg pe ambele. E adevărat însă că blockbusterele, de cele mai multe ori, îmi creează reacție adversă în sensul că evit să le văd tocmai pentru că sunt pe buzele tuturor. Apare un blocaj. Așa că prefer să aștept să se calmeze buzz-ul din jurul lor și, dacă mă interesează, să le văd după. Pe majoritatea însă recunosc că nu le văd, îmi dispare orice urmă de curiozitate când toată lumea vorbește despre ele. Uneori mi se zice că-s fițoasă sau hipsteriță pentru treaba asta, dar e pur și simplu ceva ce simt la cel mai organic mod posibil.

Care este genul cinematografic cu care tu rezonezi cel mai mult?

Până nu demult aș fi zis, categoric, dramele psihologice pentru că le-am și consumat în draci în ultimii ani, probabil că îmi ofereau niște răspunsuri la căutările mele mai ample din viață. Acum însă nu știu ce să-ți zic. Am zile în care mor de poftă după o comedie europeană, dar și zile când singurul lucru care m-ar hrăni ar fi o dubioșenie obscură și artsy de care au auzit trei oameni și care nici măcar n-are rating pe IMDB.

Cum stai la capitolul „filme românești”? Ce titluri autohtone ai văzut și ți-au plăcut?

Stau bine, le consum, în primul rând pentru a vedea cum evoluăm. Ba chiar mă bucur că, de când am descoperit Cinepub, am avut ocazia să văd multe filme românești pe care le ratasem. Mi-ar plăcea însă să mai găsim și alte stereotipuri despre filmele românești căci s-au mai schimbat lucrurile între timp. Nu cred că mai facem filme doar despre comunism, la fel cum nu cred că toate filmele românești sunt „prea lungi” – câteodată e nevoie să stea camera 10 secunde pe o masă ca să transmită ceva, la fel cum da, de multe ori, multe cadre sunt foarte diluate. Și astea-s doar două, top of mind, care-mi vin în minte. Sunt foarte multe care mi-au plăcut: „Filantropica”, „Sieranevada”, „Undeva la Palilula”, „432”, „Amintiri din Epoca de Aur”, „Două lozuri”, „Nuntă mută”, „Moartea domnului Lăzărescu”, „Moromeții”, „Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii”, „Acasă la tata”, „După dealuri”, „Domestic”, „Un etaj mai jos”, „Soldații. Poveste din Ferentari”. Abia aștept să văd „Nu mă atinge-mă”, pentru că mă interesează subiectul intimității și „Alice T.”, pentru că îmi place autenticitatea cu care surprinde bucăți din viață Radu Muntean. Și la „Moromeții 2” aș merge, dar încă am o reținere fiindcă pentru mine Moromete = Rebengiuc și, deși îmi place de mor de Mălăele, ceva parcă nu se leagă.

Lumea se plânge adesea că filmele românești sunt prea dramatice și gri. Dacă ai face tu un film românesc, despre ce ar fi povestea și ce titlu i-ai da?

Hmmm, greu. Cred că i-aș zice „Prăpăstii” și cred că ar fi despre generația părinților noștri și generația noastră și diferențele enorme dintre cele două și cum tot încercăm și nu ne iese neapărat bine mereu să ajungem la un numitor comun. Despre ultima generație încătușată și prima generație liberă. Despre cum unii au tânjit după libertate și ceilalți n-au știu prea bine ce să facă cu ea. Dramatic și gri cred că ar ieși și ăsta, sorry. Atât s-a putut.

Filme versus seriale: la care te uiți mai des?

Nu am o regulă, am mai degrabă perioade. Încerc să fiu la zi cu serialele – aici pot spune că am o constanță. Sunt și perioade, de exemplu, când nu pot să mă uit la niciun film, însă și weekenduri întregi în care mi-e o foame așa mare de filme că abia dacă mă ridic din fotoliu să mănânc și pot vedea lejer 4-5 filme pe zi. Și tot nu mă satur. La fel mi se întâmplă și cu cititul, uneori nu pot citi un rând, alteori nu mai știu pe ce carte să pun mâna mai întâi și greu o mai las din mână.

La ce seriale te uiți acum?

Cel mai recent nou început e „My brilliant friend” de pe HBO, după tetralogia Elenei Ferrante, unul dintre puținele hype-uri care m-au atins. Mie se pare delicios în primul rând pentru cadrele perfecte și rochiile superbe, plus obsesia mea veche numită Italia. Am această problemă că nu pot să las seriale de care mă apuc, trebuie să le termin, I need closure, să știu eu cum se termină + mă simt și vinovată dacă le las. Din motivul ăsta absolut stupid târâi după mine, de ani buni, „Modern Family”, „The Big Bang Theory” și (da, e OK să râdeți) „Grey’s Anatomy”. Aștept să înceapă iar „The Affair”, „Black Mirror”, „Master of None”, „Family Guy” și mă pot uita oricând la „Seinfeld”, „Sex and the City” și „Friends”, chiar dacă știu pe de rost toate episoadele, inclusiv replicile. Am lăsat totuși, fără remușcări, neterminate „Fear the Walking Dead” și „Walking Dead” și ultimele două sezoane din „Twin Peaks” și „X Files” – m-au pierdut, n-am mai avut răbdare.

Dacă ar fi să alegi doar trei seriale care ți-au plăcut, care ar fi preferatele tale?

O să trișez și o să fac două topuri, unul pentru seriale și altul pentru miniserii. (Ți-am zis că mi-e imposibil să aleg.)

La seriale am avea așa: „House of Cards” pentru cât de bine sunt conturate personajele principale și pentru dinamica excelentă dintre ele și „Sex and the City” și „Seinfeld” pentru că de fiecare dată când mai văd câte un episod nu-mi vine să cred cât de valabile sunt în continuare situațiile chiar și 20 de ani mai târziu.

„Black Mirror” pentru că multe dintre scenariile aparent utopice mi se par tot mai plauzibile, la egalitate „Carnivale” și „Angels in America”, miniserii care m-au dat pe spate în liceu, când le-am văzut, și pe care mi-ar plăcea să-mi fac timp să le revăd și „The Young Pope” pentru cadrele absolut superbe, poezie pentru suflet, cum numai Sorrentino știe să facă.

Ar mai trebui să precizez despre mine că mă feresc ca de dracu’ să încep seriale noi pentru că știu că, dacă mă prind, nu mai am viață. Și, dacă nu mă prind, mă voi simți vinovată dacă le las.

Fă-ne o ultimă recomandare culturală înainte să încheiem: un film, un serial, o carte, un spectacol de teatru sau o expoziție care te-a impresionat în ultima perioadă.

„Perfetti sconosciuti”, „Tutta colpa di Freud”, „Teströl és lélekröl”, „Le tout nouveau testament” și „Intouchables” mi-au plăcut recent. Am recomandat tuturor în ultima vreme, deși detest hype-ul care s-a creat în jurul ei, cartea lui Brené Brown, „Curajul de a fi vulnerabil”, pentru că pune lucrurile într-o perspectivă neașteptată și interesantă, cel puțin pentru mine; mi-a mai plăcut inocența din „Minunea” lui R.J. Palacio, se citește ușor și rămâi cu stare roz după + aș recomanda oricând orice de Irvin Yalom. Altfel, am stat în casă în ultimele săptămâni, dar abia aștept să merg la „Pădurea spânzuraților” a lui Afrim (are premiera în decembrie) și cred că o să merg și la Muzeul de Artă Recentă – am așteptat să se calmeze hype-ul din jurul lui, am avut tot Instagramul și Facebookul invadat de MARe în ultimele luni.

Foto: Alex Gâlmeanu