Nu am ce. Zău. Ce aș putea să comentez despre un film cu o poveste emoționantă, cu o distribuție perfectă din punctul meu de vedere, cu o scenografie de basm, o minune de elefănțel și un mesaj care ar trebui să ajungă în toată lumea asta mare (acela că animalele nu au ce căuta la circ)? Nimic. Dumbo este un film corect. Și frumos. Și pe care trebuie să-l vedeți degrabă, pentru că nu aveți voie să ratați o asemenea incursiune în universul copilăriei și al fanteziei.

Am citit în presa internațională câteva review-uri și erau acolo niște oameni care ziceau că Dumbo ar fi cel mai bun film al lui Tim Burton din ultimii ani. Nu știu despre asta, pentru că mi-a plăcut mult și Big Eyes, care cred că a fost lansat prin 2014 sau 2015, dar oricum vorbim despre două filme complet diferite și cert e că nici Dumbo nu dezamăgește la absolut niciun capitol. Despre animația din anii ’40 nu pot spune nimic, pentru că, din păcate, nu am văzut-o, așa că nu am termen de comparație între cele două povești despre Dumbo. Dar cred că adaptarea lui Burton acoperă cum trebuie aventura acestui pui de elefant miraculos.

Pelicula debutează cu întoarcerea acasă (sau, mai bine spus, la circul Medici Brothers) a lui Holt Farrier (Colin Farrell), un veteran de război greu încercat, care și-a pierdut brațul pe front. Însă acesta nu este singurul lucru pe care îl pierde Holt. Cât el a fost plecat, soția lui a murit, lăsându-i pe cei doi copii ai lor, Milly (Nico Parker) și Joe (Finley Hobbins) în grija oamenilor de la circ. Și ca și când toate acestea nu ar fi fost îndeajuns, proprietarul circului, Max Medici (Danny DeVito) îl anunță că i-a scos numărul din programul circului, Holt fiind odinioară un călăreț renumit pentru spectacolele sale. Ba mai mult decât atât, i-a găsit un alt post: îngrijitor al elefanților, un job pe care chiar nu și-l dorește.

Și cât timp el tânjește după gloria de odinioară, se îndepărtează tot mai mult de copiii săi. Nu știe să comunice cu ei, nu le înțelege ambițiile. Nu există o coeziune în familia Farrier și asta pentru că, după cum este amintit de multe ori pe parcursul filmului, persoana care știa ce să facă și ce spună a murit.

Cu toate acestea, în momentul în care puiul de elefant apare în viețile lor, această încâlcită dramă de familie trece în plan secund. Nu de alta, dar și Dumbo trăiește propria lui dramă. Iar Tim Burton și scenaristul Ehren Kruger se folosesc din plin de acest personaj absolut adorabil pentru a sancționa disprețul oamenilor față de tot ce este diferit, față de ceea ce mințile înguste nu pot înțelege. Dumbo nu este un pui de elefant ca toți ceilalți. Are ochii mari, albaștri și tare blânzi. Și niște urechi clăpăuge, care îl transformă în ținta tuturor miștourilor. Singurii care văd dincolo de aceste diferențe sunt Milly și Joe, care îl privesc pe Dumbo cu acea bunătate și inocență a copiilor care nu cunosc răul și ura din lume. Iar când un incident petrecut la circ îl desparte pe Dumbo de mama lui, cei doi pun la cale un plan pentru a-i aduce din nou împreună. Și ajung să descopere puterea incredibilă a lui Dumbo: micul elefant poate zbura!  

Cred că ceea ce mi-a plăcut cel mai mult la această poveste a fost faptul că fiecare personaj din film reprezintă o tipologie umană. Și că derapajele sunt de fiecare dată condamnate, de cele mai multe ori de Milly, care, deși este o copiliță, are o înțelepciune și o perseverență care dezarmează orice adult. Dumbo ajunge în centrul atenției tuturor, însă intențiile lor nu sunt întotdeauna cele mai bune. Iar la acest capitol, nu pot să nu-l menționez pe Michael Keaton în rolul lui V. A. Vandevere, afaceristul fără scrupule, care își ascunde pornirile meschine în spatele unui zâmbet larg și, mai ales, în spatele porților parcului de distracții Dreamland. Ce-i drept, există un întreg context din cauza căruia a ajuns în felul acesta, însă comportamentul său nu are justificare. Mai mult decât atât, am spus-o și cu alte ocazii, dar o voi repeta: mi se pare fascinantă compatibilitatea lui Keaton cu rolurile negative. Sunt convinsă că, la un moment dat, omul acesta va lua un Oscar. Și când o va face, va fi cu siguranță pentru un rol de… răul răilor.

De remarcat aici este și prezența Evei Green, o apariție fermecătoare, ca de fiecare dată. Aceasta o interpretează pe Colette Marchant, o acrobată de origine franceză, „trofeul” de la brațul lui Vandavere. Colette este genul de personaj captiv între două lumi. Între dorința de a avea totul și dorința de a face lucrurile cum trebuie. Iar evoluția sa în raport cu Dumbo este foarte interesantă.

Spuneam și mai sus, un alt mare plus al filmului este scenografia. L-am văzut la IMAX și poate că acest lucru a contribuit la impactul pe care l-a avut asupra mea, însă, din punct de vedere vizual, Dumbo este un deliciu. Pur și simplu îți dorești să fii acolo, în lumea aceea plină de culoare, să zbori alături de Dumbo. Și nici muzica nu se lasă mai prejos: e supeeerbă!

Finalul este, desigur, unul moralizator. E, practic, o acumulare a tuturor mesajelor strecurate pe parcursul filmului. Dar și o revenire la echilibru pentru toate personajele implicate în poveste. Faptele bune sunt recompensate, iar faptele rele sunt pedepsite. Ca în orice basm. În definitiv, cred că asta este concluzia pe care trebuie să o tragem la sfârșit de Dumbo: că vor fi întotdeauna oameni care vor râde și te vor critica, mai ales dacă ești diferit de ei, dar că trebuie să te ridici (la propriu chiar, în cazul puiului de elefant) deasupra tuturor acestor răutăți. Și că nici nu ai nevoie de prea multe pentru a fi fericit: doar de libertate și de oamenii dragi din jurul tău. Disney, congrats, you did it again!

Dumbo este distribuit în România de Forum Film și are premiera în cinematografele din toată țara pe 29 martie.

Foto: outnow.ch