(Review) Maleficent 2: Mistress of Evil readuce magia Disney pe marile ecrane

Am fost săptămâna aceasta la IMAX, la avanpremiera Maleficent: Mistress of Evil (din 18 octombrie la cinema), și nu doar că mi-a plăcut, dar mi s-a părut mult peste primul film. Din care nu-mi mai amintesc prea multe, ce-i drept, dar țin minte exact că am ieșit de la el și am zis că da, e un film drăguț, dar că nu prea înțeleg hype-ul din jurul lui.

Pentru sequel, scenariștii Linda Woolverton, Noah Harpster și Micah Fitzerman‐Blue au trebuit să croșeteze narațiunea de la zero și să ducă aventura Aurorei (Elle Fanning) și a lui Maleficent (Angelina Jolie) într-o nouă direcție. De aici și reticența mea vizavi de film, pentru că ar fi fost multe moduri în care să fi transformat această a doua parte într-o poveste lipsită de culoare.

Mistress of Evil pornește din punctul în care ne-a lăsat filmul anterior: Aurora și Prințul Phillip (Harry Dickinson) decid să se căsătorească, legătura lor fiind considerată o alianță strategică de către părinții lui, Regele John (Robert Lindsay) și Regina Ingrith (Michelle Pfeiffer) din Ulstead, care vor o punte către Moors, tărâmul zânelor condus de Aurora și de Maleficent. Însă fiecare își dorește acest lucru din motive diferite.

Un twist interesant

Înainte de  a vedea filmul, am citit un interviu cu regizorul Joachim Rønning (Pirates of the Carribbean: Dead Men Tell No Tales), care spunea că, pentru portretizarea Reginei Ingrith, s-a lăsat inspirat de Donald Trump și de acțiunile sale politice. Și da, sunt acolo câteva decizii luate care chiar îți amintesc de modul tiranic de a conduce al lui Trump. Aș zice că și serialul Game of Thrones a fost o sursă de inspirație pentru desfășurarea evenimentelor din Ulstead. Dar asta rămâne să îmi spuneți și voi cum o vedeți după ce mergeți la Maleficent.

Cert este că ajungi să te întrebi cine este, de fapt, adevărata mistress of evil din poveste? Da, avem o antieroină, căreia Angelina Jolie i-a transmis o grație aparte, dar este ea capabilă de lucrurile îngrozitoare de care este acuzată? Sau avem un alt păpușar care trage sforile din umbră?

Ce mi-a plăcut, punctual, la acest film e că realizatorii săi au dus acțiunea într-o nouă lume. Un univers magic, fascinant, dar parcă prea slăbuț explorat, în ciuda potențialului uriaș. Și parcă ar fi fost loc și de un pic mai mult context în jurul lui Maleficent  și felului în care a devenit ceea ce este acum. De ce este ea altfel decât alte creaturi fermecate. Dar poate că asta e o poveste pentru un nou film.

Magia personajelor noi

Pe lângă revederea trioului de zâne (Thistlewit, Flittle și Knotgrass), a lui Diaval (Sam Riley) și celorlalte făpturi magice din Moors, mi-a plăcut mult rolul lui Chiwetel Ejiofor, un personaj al cărui echilibru joacă un rol esențial în poveste și care, deși nu apare foarte mult, își face simțită prezența pe tot parcursul acțiunii. La polul opus se află Borra (Ed Skrein), care simbolizează focul, răzvrătirea, impulsivitatea și agresivitatea, trăsături care clocotesc adesea și în Maleficent și care o împing adesea la fapte necugetate.

Însă există și câteva personaje fade, cărora nici nu le-am înțeles motivația și nici acțiunile. Cum ar fi spiridușul malefic din Ulstead, lacheul Reginei. De altfel, nici Ingrith nu are forța unui personaj negativ pe gustul meu și nici grația lui Maleficent. Iar deznodământul ei nu mi s-a părut deloc pe măsura faptelor comise. Sau poate asta e doar pentru că nu îmi place Michelle Pfeiffer deloc.

Spectacolul Disney

Departe de a fi o fană a filmelor cu special effects, mă bucur când acestea completează frumos o poveste. Maleficent: Mistress of Evil nu are nici pe departe cele mai wow efecte vizuale (știm cu toții că Disney poate mai mult la acest capitol), dar inserarea lor servește scopului final: portretizarea unei lumi de basm, împărtiță între tărâmul zânelor și cel al oamenilor.

De altfel, costumele, scenografia și nuanțele alese sunt absolute spectaculoase. Chiar și marea bătălie a filmului se desfășoară pe un fundal deschis, colorat, în ciuda faptului că dezastrul este de proporții. Chiar mă gândeam, în timp ce mă uitam la scena respectivă, la toți acei oameni cărora faimoasa battle of Winterfell din GoT li s-a părut foarte întunecată. Pentru că, uitându-mă la Maleficent, mă gândeam chiar că e prea luminată pentru o luptă cu mize atât de mari.

Ce mi-aș mai fi dorit de la Maleficent: Mistress of Evil:

  • Mai multe scene între Aurora și Maleficent, pentru că întâlnirile dintre cele două au fost tratate mult prea superficial pentru legătura profundă care le unește;
  • Un antagonist realmente periculos, înfricoșător, malefic;
  • Un pic mai mult suspans și dramă, în special atunci când se ajunge la punctul culminant al poveștii;
  • O mai bună reprezentare a unei noi lumi magice, de existența căreia Maleficent află într-un moment crucial și care schimbă complet cursul acțiunii.

Puncte în plus pentru:

  • Direcția inedită în care o ia filmul;
  • Consistența luptei dintre bine și rău, tema clasică a oricărui basm;
  • Emoțiile puternice generate de legăturile dintre personaje.
Written By
More from Bianca Sterie

Noutăţile lunii septembrie la AXN

Odată cu venirea toamnei, o serie de mult așteptate seriale AXN se...
Read More