Pentru că-mi place să fiu puțin dramatică de felul meu, o să încep prin a vă spune că a trecut moartea pe lângă mine. De două ori în ultima săptămână. Exagerez, vă dați seama, dar îmi place să fac mișto și să le spun prietenilor mei că eu chiar am învățat să apreciez mai mult viața de când era să mă înec cu cireșe și să leșin de la insolație. 😀

Dar haideți să trecem mai întâi prin aspectele frumoase ale existenței. Mai exact, prin TIFF 2018 (Transilvania International Film Festival). Am povestit deja pe Alistmagazine.ro (aici, aici și aici) cum a fost această ediție și cum m-am distrat alături de gașca Mercedes Benz, dar îmi e atât de drag festivalul acesta încât nu pot să nu-l recomand și aici. Nu știu exact ce se întâmplă la Cluj în perioada TIFF-ului, dar nu mi se întâmplă prea des să mă simt atât de fericită și de liniștită cum mă simt în zilele de festival. Și nu vă gândiți că-i prea liniște, pentru că totul se rezumă la agitație, alergătură de la un cinematograf la altul, interviuri și mici pauze la câte o terasă sau pe o bancă la umbra copacilor din Piața Unirii. Ah, și petreceri, mai sunt și petrecerile. Chiar dacă îmi plac la nebunie două dintre elementele de bază al petrecerilor – alcoolul și dansul – nu am fost niciodată un party animal. Dacă-mi spui de un concert, un festival, o reuniune de vin, pizza, filme și Activity la cineva acasă, mă mobilizez imediat. Doar petrecerile îmi dau knockout.

Chiar și așa, nu pot să nu menționez aici petrecerea celor de la HBO. Li s-a dus faima pentru petrecerile pe care le dau și trebuie să recunosc că nu e nimic exagerat aici: până și eu mă distrez la ele. 😀 Cred că e o combinație între un spațiu mișto (o să vă las o poză cu cel ales pentru party-ul de la TIFF, e singura pe care am reușit să o focalizez, că apoi și-a intrat Cuba Libre în rol), muzică bună, alcool și mai bun și oameni mișto, cu care chiar ai ce discuta, adică nu sunt doar conversații din alea de complezență, care mă disperă teribil.

La capitolul filme am stat ceva mai prost anul acesta față de anul trecut, n-am reușit să bifez atât de multe pe cât mi-aș fi dorit, dar măcar alea văzute au fost alese pe sprânceană. Am văzut Charleston (din 8 iunie la cinema), titlul meu preferat de la TIFF 2018, cu Șerban Pavlu și Radu Iacoban în rolurile principale, cu emoții, cu dialog deștept, cu muzică excelentă. Am văzut Dacii liberi, un documentar la care am râs atât de mult, încât am zis că nu pot pleca de la festival fără să stau de vorbă cu regizorii lui: Andrei Gorgan și Monica Lăzurean-Gorgan. Touch Me Not, debutul în lungmetraj al regizoarei Adina Pintilie. Cam astea au fost titlurile de impact de la această ediție. Ah, și am văzut a treia oară Un pas în urma serafimilor – v-am zis că mi-a plăcut mult filmul ăsta. 😀

Vaaai, și a mai fost un documentar din secțiunea Film Food absolut genial. The Quest of Alain Ducasse se numește și este povestea unui renumit chef francez, Alain Ducasse, care are 18 stele Michelin și 23 de restaurante în toată lumea. Spre norocul meu, filmul n-a fost doar cu mâncare, a fost mai degrabă un portret al omului care a ajuns să gătească doar cu mintea și să inspire generații întregi. Dar chiar și așa îmi era super-foame după proiecție, iar cei de la Lidl România s-au organizat excelent și ne-au așteptat la o cină pregătită de Chef Florin Dumitrescu la restaurantul Bricks, situat chiar pe malul Someșului. Perfecțiune a fost, vă zic!

Ce am mai făcut? Ah, am ajuns și la primul film pe care l-am văzut eu în VR, în cadrul infiniTIFF. The People’s House, un documentar despre Casa Albă, povestit de Barack și Michelle Obama. Băi, și a fost foarte interesantă experiența, că te plimbai prin camerele de acolo și puteai întoarce capul ca să te uiți prin toată încăperea, dar e destul de obositor să urmărești un film în VR. Cel puțin în condițiile de acum. Eu port și ochelari de vedere, că-s mioapă vai de steaua mea, așa că aveam practic două perechi de ochelari pe nas, plus căști pe cap… era cam incomod. Plus că e așa o experiență care te cam izolează… adică mie îmi place sentimentul acela pe care îl am la cinema când știu că se mai uită și alți oameni cu mine la film și că trăim împreună anumite faze. Un film în VR încă nu îți oferă treaba asta, așa că, momentan, prefer modul tradițional de a vedea filme. Însă nu mă îndoiesc de faptul că, în scurt timp, cinema VR-ul va deveni o obișnuință.

Hmm, ce să vă mai povestesc? Ah, da, am mâncat. Mult. Cred că de-aia are TIFF-ul secțiune de Film Food, că știu că sunt multe locuri mișto în oraș, restaurante și puburi în care papilele gustative ale oamenilor sunt satisfăcute corespunzător. Eu merg la Casa Boema ori de câte ori ajung în Cluj, e super gustoasă mâncarea și locul arată grozav, așa că e un must! Pentru pizza merge numai bine Pizzeria d’Autore, pentru waffles cu Nutella vă recomand Litchi, Baracca e locul cu cel mai bun tiramisu, iar pentru mâncare tradițională, Zama e the place. Mă rog, sunt mai multe locuri mișto de încercat, dar îmi mai trebuie câteva excursii la Cluj în următorii ani ca să le pot descoperi pe toate.

Pff, da, văd că m-am lungit mult cu TIFF-ul, asta e, mă iertați, trebuia să marchez momentul. În orice caz, nu m-am lungit mai mult decât drumul la Cluj la București într-o zi de dumincă, pe ploaie. Noroc că m-am întors cu Nona și Dan și am râs mult în mașină, că altfel leșinam de tot pe Valea Oltului, unde practic… mai mult am stat. 😀

Thank you, Mercedes Benz, for #TIFF2018!

Și dacă tot vorbeam de leșinat, n-am cum să nu vă povestesc această dramă recentă a vieții mele: ieri mi s-a făcut rău pentru prima dată de la soare (e o premieră, n-am avut probleme cu soarele nici măcar atunci când am mers în deșert). Am fost la lansarea revistei de vară A List Magazine (în care am scris și eu câteva texte simpatice, deci puneți repejor mâna pe ea!), am început ziua bine încă de la primele ore, cu un picnic în grădina Hotelului Caro, am râs, am glumit, am făcut poze, doar că… eu am cam uitat să beau apă și să mănânc. Plus somnul cu care stau tot mai prost, plus soarele care m-a bătut în cap… ei bine, eu nu am făcut socoteala cum trebuie și, la final, fix când mergeam spre parcare să plecăm, mi s-a făcut brusc și am aterizat pe bordură. :))))) Mă rog, n-a fost okay atunci pe moment, dar m-a amuzat Ștefana, care a fugit să îmi ia un pahar de apă să nu mor pe-acolo… și ca să citez din ea: „băi, pentru mine îmi era rușine să intru într-un hotel să cer un pahar de apă, dar pentru tine am trecut și de rușine, și de tot!” Asta în timp ce Cătălina se gândea unde e cea mai apropiată benzinărie, ca să mă țină în mașină, la aer condiționat la maximum, și să îmi răcorească rotițele suprasolicitate din creier. Aww, I love my friends. Mi-am revenit relativ repede, nu a fost nevoie să merg la spital, am mâncat și am băgat multă apă și vitamine în mine, dar mvaaai, e oribil să ți se facă rău și să te lovească și un atac de panică fix atunci. AȘA CĂ NU UITAȚI: APĂ, MÂNCARE, SOMN ȘI CREMĂ CU FACTOR DE PROTECȚIE SOLARĂ!

Dar stați că ăsta nu a fost primul rateu al săptămânii mele. Eu nu știu cum procedați voi cu cireșele, dar eu le mănânc ca haplea. Sunt fructele mele preferate, dar cum îmi permit luxul de a le mânca doar câteva săptămâni pe an, vreau să fiu satisfăcută de cantitatea depozitată. 😀 Și cred că am o problemă, că mă înec cu cireșe. Adică zilele trecute era să mă aleg cu un diagnostic din ăla gen moarte prin sufocare din cauza unei cireșici zemoase, dar… periculoase. Așa că asta-i principala mea problemă acum, cât se mai găsesc cireșe, cum să fac să le mănânc fără să mor? Voi cum procedați? 😀

Foto: arhiva personală