Menu
Film / Special

AWAKE Festival Special – Interviu cu Adrian Schiop (Soldații. Poveste din Ferentari)

L-am văzut la începutul anului, cred că undeva prin februarie, într-o perioadă în care niște oameni se gândeau că mai bine sabotează un cinematograf (da, la incidentele de la Muzeul Țăranului Român mă refer acum) și cheful unor spectatori care au plătit bilet să vadă liniștiți un film în loc să își vadă de viețile lor. Și mi-a plăcut foarte mult, mi-a plăcut că era un film curajos, despre o lume care mi se pare fascinantă (Ferentariul), că ieșea din tiparele peliculelor românești și aborda exact cele două subiecte de care fug mereu ai noștri: romii și homosexualitatea.

Soldații. Poveste din Ferentari este ecranizarea romanului omonim scris de Adrian Schiop, o carte pe care am citit-o la scurt timp după ce am văzut filmul și care mi-a plăcut la fel de tare. Pelicula va putea fi văzută (sau revăzută) în cadrul celei de-a doua ediții AWAKE Festival (17 și 19 august, domeniul Teleki din comuna Gornești, Mureș), care, pe lângă niște artiști foarte tari (Wilkinson, Milky Chance, Fink, Morcheeba – line-up-ul integral este aici), are și o secțiune de film – Cinema Under the Bridge – cu proiecții de titluri must see. Și cum vreau să vă conving să descoperiți acest film, astăzi l-am invitat pe Adrian Schiop, care nu doar că a scris cartea, dar joacă și rolul principal din Soldații. Poveste din Ferentari (regia: Ivana Mladenovic), să vă povestească mai multe despre această poveste.

Când și cum te-ai apucat de Soldații. Poveste din Ferentari? Cât este experiență proprie și cât este ficțiune în cartea ta?

M-am apucat de scris cartea aia în urma unor – să le zic – fracturi emoționale, pe care voiam să le clarific. În ceea ce privește raportul ficțiune-realitate, e un poate 30% – 40% ficțiune.  Dar ce anume e ficțiune și, mai ales, ce realitate mă privește ține de bucătăria mea de scriitor.

Care au fost cele mai mari provocări din timpul procesului de research pentru această carte? Cu ce obstacole te-ai confruntat?

Că oamenii nu voiau să vorbească cu mine, mă luau drept polițist sub acoperire. Li se părea neverosimil că cineva ar putea primi bani să facă un doctorat pe manele și – mai mult – că s-ar muta pentru asta în Ferentari, în condițiile în care toată lumea vrea să fugă de acolo.

Explică-ne puțin titlul. Partea cu Poveste din Ferentari e clară, dar Soldații?

Poveste din Ferentari e doar cârlig de marketing, să vândă cartea – deci putea la fel de bine să lipsească. Soldații – pentru că sună subversiv în lumea noastră sofisticată și critică, trimițând la o chestie asiatică despre onoare și supunere, habar n-am, gen partidul comunist chinez sau casta samurailor, în fine, o chestie cu ierarhii stricte și ordine la care oamenii se supun fără să comenteze. Doi, soldații sunt ultima verigă dintr-o rețea mafiotă, sunt executanții din teren cum ar veni, iar cartea mea nu este despre boși, ci despre mafioți wannabe sau infractori mărunți. Trei, soldații funcționează ca metaforă despre putere, despre inegalitățile care subzistă în relațiile noastre afective în pofida oricărei deconstrucții/ostracizări/discurs normativ despre egalitatea de facto. Sami exercită puterea față de puștii pe care-i pune să fure pentru el, Borcan și Adi față de Alberto, Alberto față de câini. Înclin să cred că chestia asta face parte din ecuația noastră afectivă ca oameni – de pildă, mi-e greu să discern mila de complexul ăsta de putere.

Cum ai primit vestea că romanul va fi ecranizat și cum ai ajuns să joci în filmul Ivanei Mladenovic?

M-am bucurat, evident, un film dă o altă vizibilitate unei cărți, te validează altfel, te propulsează în altă ligă, ca scriitor. Am ajuns să joc după n-șpe ezitări, la un an după ce Ivana mi-a propus asta.

Care a fost cea mai dificilă scenă pe care a trebuit să o faci? Una care te-a făcut să spui „nu pot” până în ultimul moment.

Una dinspre sfârșit, când eram deja epuizat și cu nervii praf, cu un șmecheraș care mă punea să fac flotări ca să-mi dea teroare. Am repetat scena de foarte multe ori, dar tot n-a ieșit ca lumea și ca atare a căzut la montaj. Trebuia să joc spaima, când tot ce simțeam crescând în mine era doar sictir masochist.

Actor sau scriitor? În ce rol te simți mai confortabil?

Nu actor, please… orice altceva. Scriitor, evident, am scris trei romane, de pe la 17 ani am început să mă imaginez scriitor; actor – niciodată. Literatura e parte din identitatea mea timpurie, e trecută în felul meu de a simți. OK, sunt chestii conexe literaturii – jurnalism, scenaristică, în care, de bine, de rău, mă descurc. Dar să joc nu are legătură cu mine.

Ai mai repeta experiența de actor?

Nu.

Ca scriitor, ți-ai fi dorit să mai vezi vreun detaliu din carte în film?

Cred că detalii dinspre sfârșit, când se termină banii și Adi își face procese de conștiință față de Alberto, când își dă seama că și Alberto s-a investit emoțional în relația cu el. Partea asta mi-a plăcut cel mai mult s-o scriu. Însă scenarizate, fără vocea din off a naratorului, secvențele astea care fac ultimul sfert al cărții păreau redundante.

Spune-ne de ce ar trebui să vedem (sau revedem) filmul Soldații. Poveste din Ferentari și de ce ar trebui să citim romanul.

Mi se pare bizar să fac autopromovare, hai, neamule, să vezi ce bine scriu. La film îmi place că e despre doi bărbați care se lipesc unul de altul, dar sunt oarecum analfabeți emoționali, se iubesc stângaci, pare că nu cunosc limbajul în care pot s-o facă. Despre carte ce să zic? Că e o poveste tristă, în special din perspectiva personajului trecut prin pușcărie – abuzurile la care a fost supus acolo l-au devastat emoțional, încât, în libertate, nu mai contează dacă bărbat sau femeie,  tot ce contează e să se lipească de cineva și să se facă util.

Foto: Vlad Basca

ÎȚI RECOMAND ȘI:

AWAKE your wildness: documentarul România neîmblânzită la Cinema Under the Bridge

No Comments

    Leave a Reply