După ce am văzut Jurnalul familiei – escu, documentarul lui Șerban Georgescu, regizorul din spatele unor titluri precum Călător pe viață și Varză, cartofi și alți demoni, am zis că-i unul dintre cele mai faine filme de inspirație… românească din câte am văzut eu de-a lungul vieții. Și chiar m-am întrebat cum de n-a venit nimeni cu ideea lui până acum, că doar familia – escu este chintesența societății noastre. Interviu cu Șerban Georgescu
Un eseu vizual, o colecție de povești împărtășite de Șerban Georgescu și de invitații săi – Ioana Pârvulescu, Mihaela Miroiu, Sorin Ioniță, Stelian Tănase, Theodor Paleologu, Vintilă Mihăilescu – documentarul disecă trăsăturile, comportamentele și emoțiile care caracterizează poporul roman. Iar rezultatul este unul savuros. Interviu cu Șerban Georgescu
Jurnalul familiei –escu rulează în cinematografe din 25 octombrie și a venit momentul să dați o fugă la el (asta dacă nu ați făcut-o deja): promit că o să vă placă mult!
- Când și cum v-a venit ideea acestui documentar – Jurnalul familiei – escu?
Șerban Georgescu: Am primit o propunere din partea dlui Laurențiu Damian și a doamnei Marilena Ilieșiu / (Studioul Video Art) de a realiza un documentar dedicat Centenarului, dar având libertatea să îl fac așa cum cred. Când vine vorba de Marea Istorie, de Marile Evenimente, tendința e să vorbim mai mult de clasa conducătoare, de eroii momentului respectiv, de Popor în marea lui splendoare, și mai puțin de cei pe care, în imaginile de arhivă, îi distingem cu greu, undeva “blurați” în rândul 3 sau 4. Așa că ideea a venit tocmai de la ei, de la anonimii momentului. Și ca să fie și mai ușor și să nu pot fi acuzat că am uitat cine știe ce întâmplare istorică importantă, am ales abordarea narativă a unui jurnal. O marturisire subiectivă a unui oarecare – escu. Interviu cu Șerban Georgescu
- Apar acum tot mai multe discuții, evenimente, chiar și filme dedicate istoriei noastre: cum de am ajuns noi, ca popor, în acest punct în care privim din ce în ce mai des spre trecut?
Ș.G.: Ultimii 3-4 ani au fost niște ani sensibili. S-au întâmplat tot felul de lucruri care au agitat societatea, așa cum aproape nu s-a mai întâmplat din anii ’90. Generația mea (40-45 de ani) a ajuns la o oarecare maturitate, iar după o lungă perioadă în care am muncit, ne-am făcut cariere, am încercat să performăm și oarecum ne-am așezat viețile, avem mai mult timp să reflectăm la ce s-a întâmplat și, în mod cert, această reflecție te duce cu gândul la trecut. Cum de s-a întâmplat, ce nu s-a schimbat. În plus, mai e generația celor născuți după ’89 – care cred că sunt mai pragmatici decât noi și mulți dintre ei nu se sfiesc să întrebe de ce. Și dacă vrei să le răspunzi, iar răspunsul să fie unul corect și să explice pe cât posibil, iarăși te întorci la trecut. Metehnele comunismului nu trec cu un “duș”. Interviu cu Șerban Georgescu
- Cum de nu a fost Jurnalul familiei –escu lansat tocmai în Anul Centenarului?
Ș.G.: Am avut foarte puțin timp la dispoziție să facem filmul și întrucât a luat naștere sub inițiativa unui proiect de Centenar erau oarecum datori să avem măcar o proiecție, fie și work-in-progress, în 2018. Această avan-avanpremieră, dacă o putem numi așa, a avut loc în decembrie și mi-a folosit mult inclusiv pentru a testa reacția publicului – pentru că toată energia noastră a mers în a reuși să scoatem povestea la capăt în doar 8 luni, mi-era teamă că poate nu a fost suficient timp pentru a lucra la nuanțe, că poate publicul nu va înțelege ce ne-am dorit. Dar nu a fost așa și mi-am dat seama că eram pe drumul corect, față de acea proiecție nu s-a schimbat mare lucru în montajul final al filmului. Interviu cu Șerban Georgescu
Apoi a fost selectat să participe la diverse festivaluri – TIFF, Festivalul Filmului European, Festivalul de Film și Istorii de la Râșnov, Arkadia Shortfest, Astra Film Festival Sibiu, Les Films de Cannes à Bucarest – și am crezut că este o oportunitate bună pentru el să nu fie lansat înainte de acestea, că ar fi atras mai mulți oameni în sala de cinema. Sigur, s-a dovedit că toamna lui 2019 a fost o mare provocare în ceea ce a însemnat lansări în peisajul cultural autohton, dar cred că lucrurile au decurs așa cum trebuiau să decurgă.
- Ați avut de la bun început în plan această alternanță între imaginile de arhivă și intervențiile invitaților (Ioana Pârvulescu, Mihaela Miroiu, Sorin Ioniță, Stelian Tănase, Theodor Paleologu, Vintilă Mihăilescu), peste care s-a suprapus povestea narată chiar de dumneavoastră?
Ș.G.: Am început să scriu „Jurnalul” pornind de la poveștile familiei mele, convins fiind că și privitorii se vor regăsi în aceste marturisiri și că vor empatiza ușor cu ele. Plecând de la aceste întamplări personale, am încercat să le proiectez în marea întamplare a nației. Iar de aici în colo, l-am provocat pe privitor să-și reaminteasca propriile povești, și să-și gasescă sau nu, locul în Marea Întamplare.
Iar cei șase invitați au preluat la rândul lor ideea propusă de mine și într-un dialog neacademic au confirmat sau infirmat felul în care mica familie -escu și-a găsit locul în marea familie.
Arhiva nu a fost folosită neapărat să completeze anumite afirmații, ba dimpotrivă, de multe ori este în contrapunct.
- Cum ați ales invitații pentru acest film?
Ș.G.: Inițial am trecut pe o listă toate numele pe care le-am crezut potrivite, oameni care credeam că au ce să spună despre istoria familiei –escu. A ieșit o listă foarte lungă… Am început să discut cu fiecare, să le prezint pe mail ideea, să mă văd cu ei, să vorbim la telefon și tot așa. O parte au refuzat, o altă parte mi-am dat eu seama că nu ar fi ce caut – de exemplu, pe listă se regăseau și istorici, dar după ce am vorbit cu mulți dintre ei mi-am dat seama că, de fapt, nu îmi doresc să îi am în film și nu pentru că nu era interesant ce spuneau, ci pentru că vroiam să evit discursul academic și „definițiile exacte” sau chiar conflictele de păreri. Așa că, într-un final, am ajuns la lista celor șase, cu care știam că pot relaționa bine și că discuția noastră poate să ajunga în direcția pe care mi-o doream. Și mai ales sunt oameni capabili de citate memorabile, așa cum s-a dovedit pe parcursul filmului. Iar în film nu au nicio titulatură – nu doar pentru a nu-i asocia cu o anumită profesie, ci pentru că am vrut să rămânem în atmosfera nepretențioasă a unei discuții în familie.
- În ce a constat pregătirea pentru acest documentar? Cât de dificil v-a fost să „scotociți” după imaginile de arhivă?
Ș.G.: Să strângem arhiva foto nu a fost prea greu, am apelat la rude și la prieteni, care la rândul lor au apelat la alte rude și la alți prieteni și tot așa – practic a fost o reacție în lanț, iar partea bună e toți au reacționat foarte bine la invitație. În scurt timp m-am trezit cu mii de fotografii. De aici se complică lucrurile – ce păstrăm, ce nu includem în documentar? Selecția a fost cea mai mare provocare, mai ales că a trebuit să renunț la foarte multe fotografii extrem de sugestive. Până la urmă le-am ales pe cele în care am crezut că se vor regăsi cei mai mulți dintre privitori, și nu neaparat cele care mi-au plăcut mie cel mai mult.
În tot procesul de vizionare/selecție a fotografiilor, respectiv a masivei arhive video, mi-au stat alături Liviu Tofan, Mihnea Lazăr, Bogdan Slăvescu și Daria Popescu. Ei au înțeles repede ce anume caut: imagini mai puțin cunoscute publicului larg și care vorbesc despre -escu, despre omul de rând și nu despre elite; să ilustreze cât mai plastic realitățile anumitor perioade; să fie uneori în contrast cu discursul invitaților mei, iar asta a reușit să construiască momente veritabile de umor, chiar dacă, pe alocuri, cinic sau negru.
- Care sunt principalele trăsături ale familiei –escu?
Ș.G.: Filmul nu este un studiu antropologic, iar cuvântul „jurnal” din titlul filmului asta și vrea să sugereze – un spațiu intim, subiectiv. De aceea nu m-aș hazarda să definesc aceste trăsături. Ce pot afirma este totuși că, statistic vorbind, Marea Famile -escu a trecut prin aceleași tipuri de întâmplări pe parcursul acestui secol. Toți am avut bunici care au trecut prin Al Doilea Război Mondial, toți am avut părinți care au trăit aproape aceleași experiențe în comunism, toți cei care am rămas după ’89 în țară am experimentat tranziția. Evident, pe fiecare în parte toate acestea ne-au marcat diferit și cu siguranță fiecare din noi poate să completeze cu tușe personale anumite momente ale propriei istorii.
- Sunt foarte multe momente, drame, evenimente de impact evocate în documentar, de la încercările oamenilor de a fugi din România comunistă și dificultatea acestora de a găsi alimentele necesare pentru mesele zilnice la tranziția dintre două lumi, tranziție pe care au adus-o anii ’90. Care credeți că este, de departe, cea mai dură provocare pe care a avut-o de înfruntat familia –escu atunci și care este cea mai mare provocare a familiei – escu de acum?
Ș.G.: Vin în completarea a ceea ce am spus mai sus: e greu de definit un moment „T” în care toți membrii unei familii simt la unison și la aceeași intensitate o dramă. Și pentru că nu am avut exercițiul de a ne povesti în familie întâmplările personale, de cele mai multe ori când invocăm un eveniment neplăcut ne raportăm la istoria mare, dar s-ar putea să fi fost momente mult mai dramatice în istoria mică a familiei -escu. În comunism, la 12 ani, îmi amintesc că o mare dramă a fost că m-a părăsit iubita. Lipsurile și ororile comunismului nu mă afectau în acel moment. În același timp, cu siguranță, părinții mei aveau alte probleme. Poate doar mama, căreia i-am povestit, să fi avut 5 minute de empatie pentru mine și marea mea dramă.
- Filmul a fost primit cu aplauze la TIFF, unde a avut premiera mondială, dar și la celelalte festivaluri de profil. Publicul va vedea acest film din 25 octombrie la cinema, așa că, în încheiere, voiam să ne dați trei motive pentru care spectatorii nu ar trebui să-l rateze.
Ș.G.: În primul rând, cel mai important rol al poveștilor este de a fi spuse mai departe. Filmul deschide pofta oamenilor de a-și descoperi propriile povești și de a le spune mai departe. Filmul lansează pentru fiecare invitația de a căuta și răscoli prin cutia de pantofi cu fotografii vechi. Interviu cu Șerban Georgescu
În al doilea rând, prezentul e de multe ori o reflexie a trecutului. Iar ca să-l înțelegi, uneori e bine să te întorci și să vezi din ce s-a „hrănit” acest prezent.
În al treilea, dar deloc ultimul rând, imaginile inedite de arhivă și mai ales fragmentele muzicale, care cu siguranță nu au fost văzute până acum de marele public, vor face deliciul celor care vor veni să vadă documentarul la cinema.
Foto: Corina Dumitrescu
