De-a lungul carierei mele îndelungate (not!), am stat de vorbă cu multe, foarte multe persoane: scriitori, artiști, sportivi și tot așa. Dar, întotdeauna, interviurile mele preferate au fost cele cu oamenii care fac ceva în film, fie că a fost vorba de actori, regizori sau scenariști. Cumva, cred că de la toate am plecat cu ceva, cu o idee, cu un moment. De la Levente Molnár, actorul care a jucat rolul secundar din Son of Saul, am rămas cu modestia și bunătatea lui, de Maria Obretin și Andreea Vasile îmi amintesc mereu cu drag, nu-mi vine să cred nici acum cât am putut să râd cu Gina și doamna Boss din Umbre, iar Ștefan Iancu, ei bine, Ștefan – care da, e la fel de tare în viața reală cum e în Un pas în urma serafimilor – a zis o chestie foarte mișto și foarte adevărată despre implicarea și responsabilitatea de care ar trebui să dea dovadă persoanele cu o oarecare vizibilitate. Nu dau spoilere acum, o să înțelegeți exact când veți ajunge la răspunsul lui și sunt sigură că o să vă placă mult punctul său de vedere.
Dar să revenim și să vă mai spun ce am aflat despre Ștefan la interviu. De fapt, nu a fost un interviu. A fost mai mult o discuție foarte tare la o… apă plată. :d Eu eram aia cu multe curiozități, el venea cu lămuririle. Ah, și da. Îi place mult de Timothée Chalamet (și dacă ați citit și textul ăsta, știți deja că și pe mine m-a rupt băiatul ăsta după Call Me by Your Name). Zău așa, cum să nu te înțelegi bine cu un om căruia îi place Timothée Chalamet?
Mmmbun. Ce să vă mai povestesc eu acum? Ah, da, sper că ați văzut Un pas în urma serafimilor, că doar nu l-am lăudat degeaba aici! Bine, dacă ați comis-o grav și l-ați ratat când a fost la cinema, îl găsiți pe Vimeo contra unei sume infime. Pe scurt, Un pas în urma serafimilor e inspirat de experiența regizorului Daniel Sandu de la seminarul teologic la care a învățat. Un seminar la care a mers, la început, cu încredere și cu inima deschisă. Până și-a dat seama că nici măcar un seminar teologic nu e ferit de corupție și de abuzuri, mai ales atunci când intră în scenă preotul Ivan (Vlad Ivanov). În film, Ștefan Iancu a jucat rolul principal, cel al lui Gabriel (care, de fapt, este Daniel), unul dintre serafimii care încearcă să îi țină piept lui Ivan. Rolul i-a adus lui Ștefan, care este acum student în anul I la U.N.A.T.C., prima nominalizare la Premiile Gopo 2018, la categoria Tânără Speranță, dar cred că această nominalizare este numai începutul pentru el.
Și da, am vorbit prea mult, așa că acum o să îl las pe el să povestească despre despre peliculă, despre cum a spart gheața cu Vlad Ivanov, despre jocul de friptea cu actorul Oscar Isaac și planurile sale de viitor.
Știu că tu nu ești nou în domeniul ăsta și că ai început să joci în filme și reclame încă de când erai mic. Cine era Ștefan Iancu înainte de Un pas în urma serafimilor și cum s-a hotărât el să fie actor?
Da, am început cu chestia asta destul de devreme. Aveam vreo patru ani și m-au înscris ai mei la o agenție de casting. Făcuse vărul meu figurație într-un film și i-a zis mătușa mea mamei: „hai, înscrie-l și pe el”. Și mama m-a înscris. Am făcut mai întâi niște reclame, că eram așa micuț și simpatic, după care, ușor, ușor, am făcut tranziția către partea asta de film. M-a găsit o directoare de casting și am început să merg la castinguri. Le luam pe majoritatea, dar era interesant că eu nu conștientizam tot contextul ăsta. Era ceva obișnuit pentru mine să mai filmez din când în când, mă duceam cu mama, cu bunica, uneori, cu tata, mă costumau – mie îmi plăcea că îmi făceau părul diferit și că îmi dădeau mereu alte haine. Abia undeva pe la 13 ani cred că mi-am dat seama că e ceva ce aș putea face ulterior în viață, ceva ce ar putea să fie un job, și, în același timp, ceva îmi făcea și o foarte mare plăcere. Așa că am continuat cu treaba asta și, în clasa a noua, am intrat într-o trupă de teatru – Brainstorming – atunci am intrat în contact cu oameni din teatru, am mers la tot felul de festivaluri pentru adolescenți și, treptat, am zis: „băi, eu asta îmi doresc să fac.” Mai ales că altceva nu mă pasiona la fel de tare. A fost ceva care a venit de la sine și am avut noroc că am avut și suficiente oportunități. Bine, în același timp, cred că norocul e atunci când îți oferă cineva o oportunitate, o singură dată, ce faci tu apoi cu ea ține de tine.
Cum ai aflat despre castingul pentru Un pas în urma serafimilor și cum ai ajuns să joci chiar tu rolul lui Gabriel?
Aici e o poveste foarte interesantă. Cred că eram în clasa a XI-a, undeva prin vară, m-a sunat aceeași directoare de casting care mă chema când eram mic. M-a sunat pentru serafimi, mi-a zis că e un scenariu foarte mișto și am spus: „bine, hai să vedem!” În prima zi când am mers la casting eram eu și foarte mulți studenți din anul I de la U.N.A.T.C.. Și na, fiind cel mai mic, eram așa cumva mai reticent. După care a intrat Daniel Sandu, regizorul filmului, ne-a salutat pe toți și… am dat prima probă pentru rolul lui Tudor. După care m-au mai sunat o dată – toate astea se întâmplau în timpul verii – și m-au chemat pentru alt personaj, pentru Andrei. Apoi am dat încă o dată pentru Andrei, după care, a patra oară, mi-au zis: „vezi că acum o să încerci pentru Gabriel!” Și eu eram… bine, și cine-i Gabriel? Habar n-aveam, văzusem eu că are mai multe replici, dar am zis că cine știe, poate o fi scena de așa natură :D. Și am dat și pentru Gabriel. Eu deja mă văzusem cu Daniel de patru ori, ne salutam și el era: „saluuut, iar ai venit? Ce chestie!” Proba a fost cu una dintre scenele de final, discuția cu preotul bătrân (n.red.: explicația lui Ștefan era mai complexă de-atât, dar l-am cenzurat în cazul în care încă nu ați văzut Un pas în urma serafimilor). Și a fost amuzant că mă mai întâlneam cu băieți care au ajuns ulterior să joace în film și care dădeau și ei probe pentru mai multe personaje, era așa… o ciclicitate. Și, într-o zi, mă sună directoarea de casting și îmi spune: „ți-l cedez pe Gabriel.” Eu n-am înțeles exact ce înseamnă chestia asta și a zis ea: „N-ai înțeles? Ai luat castingul!” Aaaaaa, bine, ce taaaare! Deci da, cam asta a fost toată experiența cu castingul, care a durat destul de mult, că s-a întins cam pe tot parcursul verii. Țin minte că tot veneam, tot mă întâlneam cu oamenii și eram: „băi, câți au mai chemat? Câți or mai fi?” Plus că nu mi-am seama inițial de cât de important e filmul ăsta pentru mine. Adică vedeam că are un potențial foarte mare, dar cred că abia când am dat proba pentru Gabriel mi-am dat seama că, dacă nu aș lua un rol în film, ar fi o senzație foarte ciudată să văd că s-a facut filmul cu băieți tineri și că eu nu am reușit să-mi găsesc loc printre ei.
Povestește-mi puțin despre personajul tău, Gabriel, cine este el, ce ți-a plăcut la felul în care este el.
Gabriel, de fapt, este Daniel Sandu, e povestea lui de la seminar. De când am aflat că am luat rolul principal, primul gând a fost dacă ar vrea cumva să încerc să reproduc o variantă a lui mai tânără și mi-a zis: „nu, stai liniștit, îți dau frâu liber să îl faci așa cum vrei tu!” Doar că exista deja un Gabriel în scriitura scenariului, care era foarte apropiat de Daniel, pentru că el l-a scris și era experiența lui. Așa că am încercat să găsesc cumva o cale de mijloc, să nu îndepărtez personajul pe care l-a scris el de ceea ce e Daniel, dar să mi-l apropii și mie astfel încât să fie și construcția mea de personaj. Gabriel are 15 ani, este boboc într-un seminar teologic, e ușor naiv la început, adică intră acolo cu un fel de puritate în ceea ce privește ideea de Biserică, de religie. După cum am văzut-o și eu și după cum probabil și-a imaginat și Daniel, el chiar are o speranță reală atunci când intră în seminar. Speranță care, ulterior, se schimbă, pentru că intră în contact cu oameni care, teoretic, ar trebui să fie niște reprezentanți ai Bisericii, să ducă misiunea asta mai departe, dar, de fapt, ei sunt niște corupți.
Gabriel nu e nici pe departe „șmecherul” seminarului, așa cum ai zis și tu, e chiar naiv și inocent când ajunge acolo. Ce crezi că l-a ajutat pe el să reziste la seminar până final, în lupta asta de care pe care cu preotul Ivan?
Cred că a avut și o doză de noroc, în primul rând, norocul e un factor care a influențat foarte mult situația lui. În același timp, mă gândesc că a avut un soi de precauție și aici mă refer și la personaj, dar și la Daniel. A avut grijă să nu lase urme, să nu întreacă niciodată limita. Adică știa cumva care sunt lucrurile total interzise în ideea că, dacă le făcea, era dat afară. Probabil cu unul dintre ele a riscat, dar nu a fost prins – de-aia spun că e și o chestie de noroc. Și presupun că a fost mai descurcăreț, sincer. Îl cunosc pe Daniel și, imaginându-mi-l în perioada seminarului, sunt sigur că a fost pus în niște situații în care, dacă nu ar fi fost băiat deștept, nu s-ar fi descurcat și, probabil, ar fi zburat de-acolo. Și nu era el cel mai cuminte, adică avea cazierul plin, dar nu a făcut niciodată ceva atât de grav încât să fie dat afară. Sau, dacă a făcut, nu a fost prins. Și acum, ce să zic, bravo, Daniel, că ai rezistat până la sfârșit! 😀
Și bravo lui Daniel că a spus povestea mai departe. Dar ai vorbit vreodată cu el despre treaba asta cu exmatriculările de la seminar? De ce era atât de important pentru părinți să își țină copiii la acel seminar? De ce îl respecta toată lumea, deși acolo se întâmplau lucrurile care se întâmplau?
Mă gândesc că, dacă îți trimiți copilul sau dacă el are dorința de a studia la un seminar teologic, ai niște așteptări de la copilul tău… de la băiatul tău, că erau numai băieți. Bine, acum am înțeles că sunt și fete, mi-a povestit Daniel. Mă gândesc că părinții aveau niște așteptări și că nu se gândeau că e un cadru în care copiii lor ar putea să facă prostii sau să fie exmatriculați. Era locul de așa natură încât să îi crească într-un anumit fel, iar pentru părinți era foarte important ca ei să ducă treaba asta până la capăt. Atunci când intra băiatul lor la seminar, aflau și prietenii de familie, și vecinii. Și în momentul în care era exmatriculat, era o chestie care nu afecta doar familia, familia era afectată în cercul social. Și nu era ca și când l-ar fi dat afară de la un liceu sportiv că s-a bătut cu cineva la fotbal, l-au dat afară de la seminarul teologic, adică a făcut ceva… GRAV! Bine, cred că mulți părinți habar n-aveau ce se întâmpla acolo și care a fost, de fapt, contextul în care au fost dați afară copiii lor. Daniel chiar a pus accent pe treaba asta cu exmatricularea, pentru că așa se întâmpla acolo.
Eu mă uitam la Aid în film și nu înțelegeam la ce îi trebuia lui seminarul și de ce voiau ai lui să fie acolo când era clar că nu era pentru el și oricum se descurca bine, chiar prea bine, în viață.
Da, Aid e bine, e bine și acum. Aid cel real. Până la urmă, în film, păcatul lui suprem a fost că a fost prea lacom. În momentul în care lăcomia s-a dus la un alt nivel, a călcat strâmb. Oricum, ideea asta de păcat – că știi că sunt șapte păcate, cele șapte păcate de moarte – a fost aplicată, mai mult sau mai puțin, în cazul fiecărui personaj. Fiecare personaj avea păcatul lui.
Cum te-ai pregătit pentrul rolul lui Gabriel? Ai citit ceva în mod special, ai vorbit cu preoți, ai mers la seminar?
Am început cu niște repetiții de text, atunci ne-am cunoscut toți între noi șiiiii… ne-am dat seama că o să fie foarte amuzant la filmări :D. După care Daniel ne-a mai zis să mergem pe la biserică, să vedem exact despre ce e vorba, bineînțeles, până la urmă chestiile astea sunt adiacente, cel mai important e să îți dai seama ce vrea să spună scenariul și ce a vrut să spună, de fapt, Daniel. Am citit scenariul, am început să îmi dau seama de niște lucruri, dar la seminar nu am ajuns. De fapt, la seminar am fost abia după ce am terminat, când am ajuns la Iași cu filmul și am trecut prin Roman, unde era seminarul la care a fost Daniel. Și a fost o senzație foarte ciudată să văd locurile adevărate. A, și a fost o fază foarte funny, știi secvența aia cu soba?
Da, sigur.
Eh, când am ajuns la seminar și am intrat în dormitor, în camera aia în care se întâmplau toate, soba tocmai ce era dărâmată. Și am ajuns la fix și eram: „ia uite, măi, am prins soba!” 😀 Era aceeași sobă și exact atunci o dărâmau. Și, ca să revin la întrebare, am cunoscut din serafimi, ca să zic așa, din colegii lui Daniel, după ce a apărut filmul, dar l-am cunoscut la casting pe Aid cel real. Însă cam asta a fost. Cu preoți nu am vorbit că știi care e chestia? Dacă Daniel ar fi fost un neștiutor și ar fi vrut pur și simplu să facă un film despre asta, n-ar fi avut cum să ne răspundă la toate întrebările. Dar el știa totul și aveam experiențele lui reale, așa că puteam să-l întrebăm pe el. Ne explica de fiecare dată totul, a fost o sursă foarte bună de informații.
Ai povestit de câteva ori că Vlad Ivanov te intimida, dar că te-a și ajutat foarte mult. Te-a învățat trucuri, v-ați înțeles bine?
Da, ne-am înțeles foarte bine chiar de la început, doar că eram eu crispat, pentru că știam cine e Vlad Ivanov. Dar s-a purtat foooarte frumos cu toată echipa, chiar e un actor extraordinar, un om foarte cald, foarte drăguț, care stătea și vorbea cu noi după filmări. Și ușor, ușor, am început să mă destind față de el, am tot avut discuții, na, el îmi mai dădea uneori mici sfaturi, dar nu e ca și când îmi zicea: „băi, aici nu faci bine, fă așa!” Mai erau momente în care nu îmi dădeam seama ce se întâmplă și chiar mă duceam eu să-l întreb. Da, ne-am înțeles foarte bine. Știu că, la un moment dat, eram doar eu cu el pe set, așteptam să se pună luminile, era liniște și am zis: „hai să încerc și eu să fac conversație, de ce nu?” Și l-am întrebat: „care e actorul dumneavoastră preferat?” Și nici nu s-a gândit și mi-a zis că Marlon Brando, Marlon Brando fiind și actorul meu preferat. Maaaamă, și când a zis Marlon Brando am zis că gata, ne potrivim, e la fiiiix, a fost foarte tare! Și e un om foarte cald, cu care ai ce să vorbești, chiar mi se pare un exemplu. E foarte ușor să vii pe platou și să îți vezi doar de treaba ta, doar că el se implica mult, era un om cald că așa e el. Și e foarte mișto să vezi un actor de anvergura lui cum lucrează și cum se comportă pe platou, iar felul în care era el ne-a îmbărbătat și pe noi, ne-a dat un boost.
Mai e afișul cu voi la Romană, la coloane? (n.red.: Ștefan Iancu și Vlad Ivanov au apărut împreună într-o campanie Vodafone și era un afiș uriaș cu ei la Piața Romană)
Nu mai e, că am trecut acum pe la Romană. Dar și acolo a fost amuzant că nu știam, m-am dus să fac poze și era domnul Ivanov. Și eu eram „aaa, ce faceți aici?”, iar el „aa, păi am auzit că sunt taică-tu”. 😀 „Iaaaa, ce s-a schimbat raportul, până acum mă dădeați cu capul de bancă (în Un pas în urma serafimilor, nu vă speriați :D), acum sunteți tata!” A fost foarte drăguț că am apucat să ne vedem iar.
Acum că ai fost serafimul principal, că ești nominalizat și la Gopo, te recunoaște lumea pe stradă?
Mai există momente în care mă recunoaște lumea, adică în perioada de după film mai erau persoane care fie îmi dădeau mesaje, fie mă recunoșteau pe stradă și îmi spuneau că m-au văzut. Știu că, într-o dimineață, eram în taxi, eram super adormit, și la un stop s-a întors taximetristul și mi-a zis: „nu te supăra, vrei să facem o poză? Te-am văzut în serafimi și sunt un mare fan!” Și eram: „da, fraaate, normal, desigur!” Și îți dai seama că ți se umple așa inima de bucurie, că până la urmă treaba cu premiile e trecătoare, dar felicitările astea pe care le primești din partea oamenilor, mai ales atunci când vezi că sunt sincere, cred că sunt un premiu uriaș, mai ales pentru mine, la vârsta asta.
Spuneam mai sus că aveai deja o experiență în actorie când ai făcut Un pas în urma serafimilor, dar nu cred că știu mulți că tu ai jucat inclusiv cu Oscar Isaac și Keira Knightley. Îți mai aduci aminte ceva de pe vremea aia, o poveste haioasă cu ei?
Da, m-am intersectat cu majoritatea. Pe Keira când am întâlnit-o eram mic, nici nu știam ce se întâmplă. Dar cred că cea mai drăguță amintire e cea cu Oscar Isaac. Bine, mi-a și plăcut foarte tare filmul în care am apărut cu el, Pu-239. Îmi amintesc că eram seara la metrou, la Unirii, iar el îl juca pe tatăl meu în film. Și cât așteptam între duble, era super simpatic, ne jucam, îmi desena chestii, mă punea să ghicesc personajele, știu că ne jucam mult friptea și de fiecare dată se prefăcea că-l doare foarte tare când dădeam eu cu mânuțele mele minuscule. Super drăguț, a fost foarte mișto. Și i-am făcut și eu un desen și i-am scris ceva de genul: „Oscar, sper să iei Oscarul!” Cu el cred că am interacționat cel mai mult. Ah, și am mai interacționat cu Steven Seagal, că el venea des în România. Era foarte frig și el a venit cu o haină din asta de blană foarte, foarte mare, era uriaș, super înalt. Și mi-a zis să vin sub șuba aia a lui, eu fiind foarte micuț, și a spus ceva de genul: „Să aveți grijă de el că răcește!” Au fost niște experiențe tare drăguțe, mă bucur că am avut ocazia să îi cunosc pe oamenii ăștia, dar într-o oarecare măsură regret că nu eram mai mare și nu am apucat să am și dialoguri cu ei, să conștientizez mai bine ce se întâmplă. Dar, na, nu pot da timpul înapoi și oricum… nu pot să mă plâng. 😀
Pe final, spune-mi la ce proiecte lucrezi acum, unde mai putem să te vedem.
Joc în două spectacole. Unul e la Teatrul Metropolis, Hamlet, în regia lui Victor Ioan Frunză, e un rol mai micuț, dar faptul că am ocazia să lucrez cu trupa de acolo înseamnă foarte mult pentru mine, pentru că sunt niște actori minunați. Iar al doilea e la Teatrul Excelsior, o adaptare după Împăratul muștelor, în regia lui Tudor Lucanu, în care îl joc pe Ralph, personajul principal. Mă ajută foarte mult treaba asta cu teatrul, pentru că, uite, spre deosebire de film, teatrul te ține în priză, aici joci de două, trei ori pe lună. Plus că mi se pare esențial pentru un actor să facă teatru, pentru că îl ține antrenat. Trebuie să te antrenezi mereu, că dacă vine la un moment dat un film, teatrul te ajută să fii tot timpul pregătit.
Ștefan Iancu la Qreator by IQOS
Quizzing with… Ștefan Iancu
Filmul preferat este… Apocalypse Now, al lui Francis Ford Coppola, am rămas mască după filmul ăsta. Pe locul doi e The Social Network, iar pe locul trei e La grande bellezza, filmul lui Sorrentino.
Ultimul film la care ai plâns este… Juste la fin du monde de Xavier Dolan. Da, pfff, nu era neapărat ceva de plâns, adică n-am plâns de tristețe, dar era cumva o frustrare care venea dinspre ecran și care nu-mi dădea pace. Bine, îmi și place foarte mult de Dolan, i-am văzut toate filmele și cred că e regizorul cu care mi-aș dori cel mai tare să lucrez dintre regizorii străini.
Genul cinematografic cu care tu rezonezi cel mai mult este… îmi place așa un fel de… adventure drama… with a dash of romance, adică să fie și ceva de dragoste acolo.
Regizorul, actorul sau actrița alături de care ți-ar plăcea să lucrezi la un film… în primul rând, cred că mi-aș dori enorm să mai lucrez cu Daniel și spun asta pentru că avem cam aceeași viziune în ceea ce privește genul de cinema care ne place, genul de cinema pe care am vrea amândoi să-l practicăm – el ca regizor, eu ca actor. În același timp, mi-ar plăcea foarte mult să lucrez cu Cristian Mungiu, ar fi o onoare și o experiență foarte importantă pentru mine. Pe partea de regizori străini, Xavier Dolan. Clar! Și David Fincher. Ca actori, mi-ar plăcea să joc cu băiatul ăsta din Call Me by Your Name, cu Timothée, cred că am fi așa… buddies. Iar dacă e să aleg dintre cei mai mari, hmm, bine, actorii mei preferați au murit: Brando, James Dean și Heath Ledger. Ah, gata, știu: Andrew Garfield. Mi se pare foarte mișto. Și actrițe… îmi place de Rooney Mara foarte mult, mi se pare că a evoluat enorm.
Artistul pe care îl admiri cel mai mult este… Mm, e cam complicată întrebarea asta că mă gândesc pe mai multe planuri, cumva încerc să cântăresc și ce a făcut omul ăla pe plan profesional, dar și cum se prezintă în viața personală, ce face pentru societate, adică dacă implică în tot felul de chestii din astea sociale. Pentru mine, un artist nu e suficient să fie bun, să fie un actor bun, de exemplu, trebuie să și dea ceva. Că asta apreciez mult la Vlad Ivanov. Există un anumit tip de oameni care fac ce fac pentru ei, dar nu dau mai departe. Iar mie mi se pare esențial ca, atunci când ajungi într-un moment, la un nivel, să dai mai departe ceea ce ai învățat unor generații mai tinere, pentru că tu nu o să fii acolo mereu. Și pe lângă asta, să se și implice activ, adică mi se pare că mai ales actorii și muzicienii sunt niște persoane foarte influente în societatea de astăzi și, când spun ceva, pot influența o masă foarte mare de oameni. Nu știu, eu mor când le văd pe-astea pe Instagram care postează chestii total random și știu câte ar putea face dacă ar pune o poză cu, nu știu, să se doneze pentru ceva… Uite de-asta aș putea spune că îl apreciez pe DiCaprio foarte mult, pentru că inclusiv la Oscar a vorbit despre problema cu încălzirea globală și a și făcut chestii în acest sens. Adică dacă Hollywood-ul sau domeniul ăsta îți oferă atât de multe, e de datoria ta să și oferi, să dai mai departe. Ca om, ca artist.
Replica ta preferată din Un pas în urma serafimilor este… e replica după care se râde cel mai mult în film, când mă întreabă Ivan dacă mai am și alte păcate, iar eu îi spun că nu, că astea ar cam fi. Și apoi spune: „dar să dai bani cu camătă nu e păcat?”, iar eu zic: „păi… dacă e păcat, pe mine nu m-apasă!” 😀
Un rol pe care ți-ai fi dorit să-l joci tu este… ăă, eu am avut o foarte mare problemă cu Call Me by Your Name, am refuzat să mă uit la film multă vreme, pentru că știu că dacă aș fi fost acolo, în Statele Unite, poate aș fi avut și eu șansa de a face rolul lui Timothée. Deci ăsta ar fi fost rolul pe care mi-ar fi plăcut foarte mult să-l fac eu. Și mi-ar mai fi plăcut să-l joc pe Spider-Man. Astea două îmi vin acum în minte. Și probabil mi-ar mai fi plăcut să fac și ceva ce a făcut James Dean, dar acolo e altă treabă. Astea două în schimb încă mă frământă.
Un skill actoricesc pe care ai vrea să-l stăpânești mai bine… Hmm, e complicat, că încă nu cred că mă cunosc atât de bine din punct de vedere actoricesc. Dar cred că e ideea asta de joy, de bucurie pe care trebuie să o ai, mie mi se strepezesc dinții când văd bucurie forțată pe ecran. Asta ar putea fi… să poată să vină bucuria asta de la mine mai ușor. Dar se exersează, nu-i problemă.
Serialul care te-a prins cel mai tare este… Când eram prin clasa a VII-a, mă uitam la Skins, m-a super prins că era cu tineri, băutură, yaaay, mașini. Când am ajuns la liceu mi-am dat seama că e absolut penibil și că lucrurile nu se întâmplă ca în seriale. Mi-a mai plăcut Misfits, tot britanic. Iar de curând m-a super-prins Peaky Blinders, l-am și terminat. Dacă stau să mă gândesc, cred că sunt mult mai atras de serialele astea britanice decât de alea americane.
Îți place să fii actor pentru că… îmi oferă posibilitatea să fiu tot ce-mi doresc. Și ca să dezvolt puțin, mai am eu momente când mă gândesc: „mamă, dacă îmi plăcea mie matematica, mamă, dacă eram eu șofer de Formula 1…” Dar mi-am dat seama că actoria e singurul mod prin care pot să mă apropii de orice zonă.
Foto: Cornel Lazia, Adi Bulboacă, arhiva personală
No Comments