Am tot vorbit în ultima vreme despre Distanța dintre mine și mine, un documentar pe care îl iubesc din toată inima mea, și mă bucur că acum am din nou șansa să o fac. Bine, de data asta nu voi vorbi eu, ci le voi lăsa pe Mona Nicoară și Dana Bunescu, realizatoarele acestei minunății, să povestească despre filmul lor inspirat de viața poetei Nina Cassian.
Trebuie să recunosc faptul că nu știam prea multe despre Nina înainte să văd documentarul. L-am descoperit toamna trecută, la Les Films des Cannes à Bucarest, și nu am bănuit o clipă cât de mult o să îmi placă. Câteva zile mai târziu am cunoscut-o și pe Mona Nicoară și am făcut cu ea un interviu pentru A List Magazine. Și știu că i-am spus de vreo zece ori că mi-a plăcut enorm Distanța dintre mine și mine, dar tot nu cred că a fost îndeajuns. Așa că o voi repeta până mă voi plictisi. Și până vă voi convinge pe toți să mergeți la acest film.
Nina Cassian a fost un personaj controversat. Unii au făcut-o comunistă. Alții au considerat-o un pericol pentru regimul ceaușist și au pus Securitatea pe urmele ei. Pentru mine, Nina rămâne o femeie cu o minte ascuțită și cu un talent extraordinar, un om care și-a trăit viața intens, fără regrete, fără a privi prea mult în urmă.
Acum citesc primul ei jurnal și încerc să o descopăr și eu mai bine. Dar până îi voi termina cele trei volume de memorii, o să vă invit la cinema, la Distanța dintre mine și mine (premiera: 8 martie). Despre care ne povestesc chiar acum Mona Nicoară și Dana Bunescu.
Cum a început proiectul acestui film? Cine a venit cu ideea documentarului despre Nina Cassian?
Mona Nicoară: Ada Solomon a venit cu ideea, iar eu am acceptat imediat. Știam multe despre Nina, dar nu mi-a trecut prin cap să fac un film despre ea până să vină propunerea Adei. De altminteri, principala întrebare pe care ne-am pus-o în proiect mai tot timpul a fost: „de ce film și nu carte?” E o întrebare care a venit devreme, în faza de dezvoltare, și la care sper că filmul dă un bun răspuns.
Dana Bunescu: Ideea unui film despre și cu Nina Cassian i-a venit Adei Solomon undeva pe la jumătatea anilor ’90, idee care a bântuit-o până a găsit soluția ca ea să se concretizeze într-un proiect de film. Și soluția a fost să-i propună Monei Nicoară, care avea datele necesare să se arunce în povestea asta. Era regizoare de documentar, avea pregătire de filolog și locuia la New York, unde Nina Cassian trăia din 1986. Primul pas a fost făcut la începutul lui 2013, când cele două doamne, Nina Cassian și Mona Nicoară, s-au întâlnit față în față cu ocazia primului dintre cele cinci interviuri pe care le-au realizat împreună.
Ce știai despre Nina Cassian înainte de a începe efectiv să lucrezi la Distanța dintre mine și mine?
M.N.: Știam destul de multe lucruri, dar disparate: crescusem cu literatura ei pentru copii (am și acum acasă volumul ei Între noi copiii, cu desenele ei tipărite intercalate cu mâzgălelile mele pe la patru ani), îi mai văzusem numele prin manuale, iar în adolescență, când eu însămi începusem să scriu poezie, i-am descoperit scrierile avangardiste și povestea complicată a vieții, filtrată prin bârfa literară bucureșteană. Ceea ce nu știam, însă, este cum și dacă toate aceste elemente disparate se leagă între ele. Răspunsul a venit la filmări, din personalitatea Ninei.
D.B.: Până la Revoluție știam despre dânsa că este distinsa prietenă a unor prieteni de familie ai părinților mei, care o descurajase pe fiica acestora să scrie poezie proastă numai pentru că este la modă să scrii poezie, adolescent fiind. Mai știam că seamănă fizic cu bunica mea din Sibiu, același profil cu proeminențe, pe care le adoram la bunică-mea. Și știam că o vedeam destul de des la televizor când eram copil, asta cât am avut televizor. După Revoluție, când ne-am putut recupera măcar literar plecații, alături de numele sonore ale exilului a venit rândul doamnei Nina Cassian prin Loto-poeme. Asta până în 2010, când am întâlnit-o la New York, invitată fiind la proiecția Autobiografiei lui Nicolae Ceaușescu, ocazie cu care am simțit că trupul ei fragil depozitează o energie electrizantă și o inteligență răvășitoare.
Cum a primit Nina vestea că veți face un film despre ea și cum v-ați înțeles la filmări?
M.N.: Cu o mare și generoasă indiferență. Nina simțea că spusese tot ce avusese de zis în memorii. Nu simțea niciun fel de nevoie de film care să-i lustruiască, cum s-ar zice, statuia. Mai mult, Nina ca artist — și ca artist care participase la facerea unor filme — știa foarte bine că filmul nu este atât o expresie a subiectului sau a „personajului” principal, cât o expresie a viziunii autorilor. Asta cred că ne-a eliberat și pe noi, și pe ea.
D.N.: Presupun că a fost sceptică. Asta pentru că a manifestat scepticism deseori de-a lungul celor cinci interviuri făcute cu Mona. Nu credea că ar putea exista un interes real pentru biografia dânsei, asta și pentru că își epuizase, gândea ea, problemele cu trecutul prin cartea Memoria ca zestre. Iar intersecțiile cu România tranziției și a post-tranziției nu au fost de natură să o încurajeze să se deschidă mai mult decât o făcuse deja. În plus, spaima ei de a răspunde la aceleași și aceleași seturi de întrebări, care de multe ori aveau drept centru de interes viață intimă devenită mitică dintr-un motiv neclar pentru ea, o făcea mai refractară la ideea unei noi încercări. Dar Mona a săpat insistent în substanța memoriei, sarcină destul de dificilă, pentru că toate straturile acesteia se tasaseră în diferite ordonări și reordonări întreprinse de-a lungul vieții domniei sale. Așa că, în ciuda scepticismului, Nina a continuat acele interviuri epuizante cu prezența de spirit, umorul și onestitatea care fac din ele baza filmului nostru.
Dacă ar fi să te gândești acum la un moment special petrecut cu Nina, la o poveste relatată de ea, o glumă, un gest care ți-a rămas întipărit, care este primul lucru care îți vine în minte?
M.N.: Acum îmi vine în cap măsuța de cafea din camera ei, acoperită de obiecte și hârtii în straturi revelatoare: ziare din New York și București (urmărea mai ales Dilema), bucăți de manuscrise în diverse stadii de editare, peste care erau așezate sticla de Johnny Walker, paharul, țigările tari și scrumiera, lângă o serie de medicamente pentru diverse beteșuguri ale bătrâneții și, finalmente, un volum de fragmente din Sappho. M-a emoționat să văd că, spre sfârșitul vieții, Nina simțise nevoia să revină la prima poetă.
D.N.: Cum spuneam, unică noastră întâlnire a avut loc într-o cu totul altă conjunctură decât cea a realizării filmului ăstuia. Și anume pe terasa care conducea la sala de cinema de la Lincoln Center din New York. Era ajutată de cineva să meargă, i-am strâns mâna și s-a întâmplat atunci ceva. Dincolo de textura osoasă a mâinii și evidenta slăbiciune fizică, era în privirea ei un joc malițios și amabil în același timp și o curioziate reală față ceea ce se afla înaintea dânsei, recte eu. Și mai țin minte că i-am urmărit deseori reacțiile din timpul proiecției filmului și de la sesiunea de întrebări și răspunsuri de după. Vii și prompte.
Cât de diferită era Nina din tinerețe, din jurnalele ei, față de Nina pe care ați cunoscut-o voi?
M.N.: Foarte diferită și nu prea. Nina jurnalelor de tinerețe avea un narcisism compensatoriu și un romantism naiv pe care și le-a dezavuat chiar ea — întâi la începutul anilor șaptezeci, când și-a revizuit prima dată jurnalele, și apoi, după refugiul la New York, când a trecut a doua oară prin jurnale, și mai critic. Pe de altă parte, Nina a fost foarte consecventă cu ea însăși, a avut un miez, un cotor idealist care a condus-o toată viața. Pentru ea, credința în egalitate și într-o armonie despre care ea însăși recunoștea că este de basm i-a ghidat toate deciziile — și cele bune, și cele mai puțin bune. Când am cunoscut-o în 2012 ducea în ea aceste contradicții, dar făcuse și pace cu ele. Avea o pace interioară pe care i-am invidiat-o.
D.N.: Nu există unitate de măsură pentru asta, așa că nu pot spune. Ce am aflat eu cu ocazia acestor interviuri e că se afla în acel moment în care făcuse pace cu propriul trecut, cu eșecurile și dezamăgirile aferente oricărei scrutări insistente în el, cel puțin în datele ultimelor lui formulări. Emoționantă a fost vizionarea materialelor de arhivă pe care Mona le găsise în arhiva TVR, imagini cu care a intrat în dialog direct avându-l drept martor și susținător moral pe Maurice Edwards, soțul ei. Erau situații de care nu-și mai aducea aminte, recitări care de la prima silabă o făceau să declame în cadentă și intensitate identice cu cele care fuseseră filmate in urmă cu poate 40 de ani, sau imagini necunoscute până atunci care i-au provocat reacții energice, cum erau cele cu gazda sa din satul 2 Mai, în curtea căreia își petrecuse toate verile de poetă consacrată. Uimitor și emoționant. Multă vreme am crezut că asta ar trebui să fie filmul, ea uitându-se la vechile filmări și dialogând cu trecutul.
Ați avut de la bun început în plan această alternanță între cadrele filmate cu Nina și imaginile de arhivă?
M.N.: Oarecum. Știam că vrem să avem această fricțiune dintre arhivă și memorie în film. Dar limbajul precis nu l-am găsit decât când am intrat în montaj cu co-autoarea filmului, Dana Bunescu. Dana are o rigoare intelectuală care se traduce într-o rigoare și o onestitate formală care i-au caracterizat întreaga carieră — și care ne-a dat acest limbaj frust, de hard cuts care păstrează toate ambiguitățile și fricțiunile dntre prezent și trecut și care este în perfect acord cu felul în care Nina se raporta la trecutul ei.
D.B.: Da. În economia proiectului ăstuia nu intrau decât interviurile realizate în 2013, materiale de arhivă de la TVR și ANF și extrasele din Dosarele de urmairire individuală de la CNSAS. Deci era logic ca această alternanță să apară. Fie și numai pentru faptul că erau unicele materiale constituite din imagini în micare. Ce am decis în legătură cu arhiva a fost oarecum drastic, în sensul în care nu am folosit decât imagini care o includ pe Nina într-un fel. Deci nimic din ce înseamnă material auxilar de ilustrare sau de explicitare a diverselor conjuncturi istorice sau a profilurilor unor personalități din aceste epoci care s-au intersectat cu biografia Ninei Cassian. Și deciziei ăsteia i-au căzut victime și materialele de ilustrație filmate de operatorul Ovidiu Mărginean în New York-ul anului 2013. Detaliile pomenitelor conjuncturi sunt implicite oricăruia din materialele de arhivă folosite, dar nu într-o manieră evidentă, descoperirea și decodarea lor se face, poate, cu un pic de efort din partea spectatorului. Pe de altă parte, evocările din interviuri au părut să ne fie suficiente.
Cum ați ales această variantă de titlu – Distanța dintre mine și mine?
M.N.: Vine din memoriile ei — acele jurnale despre care vorbeam mai înainte, editate palimpsestic de-a lungul anilor. Am găsit această formulare în Memoria ca zestre și mi s-a părut că ea conține esența proiectului. Nu e vorba de un biopic ca atare, ci de o explorare a relației dintre versiunile noastre care se acumulează în timp și se atrag și resping magnetic. Am tot încercat să găsim titluri mai simple, care sunt mai ușor digerabile într-un poster sau într-un catalog, dar tot la acest titlu ne-am întors, pentru că reprezintă cel mai onest esența filmului, intențiile noastre ca autori, poziția Ninei față de trecutul ei și, sper eu, întrebările pentru noi înșine cu care ieșim din film.
Care este mesajul pe care vreți să-l transmită filmul? De fapt, cu ce v-ați dori să rămână spectatorul care vede Distanța dintre mine și mine?
M.N.: Cred că e un film care te pune pe gânduri, care te îndeamnă să-ți reconfigurezi relația cu trecutul, cu relația dintre artă și putere, relația ta cu tine însuți. Nu e atât un mesaj, cât un pretext, un îndemn la onestitate.
D.B.: Cu o mare dorință de a intra în primul anticariat să întrebe de cărțile Ninei.
Documentarul a câștigat deja Premiul Publicului la Les Films de Cannes, toamna trecută. Cum credeți că v-a fi primit de publicul larg din 8 martie, când intră în cinematografele din toată țara?
M.N.: Nu pot să zic dinainte. Sunt foarte curioasă cum va reacționa publicul. Am fost surprinși și foarte emoționați de reacția de la Les Fims de Cannes. Dar acela este un public auto-selectat, de festival. Reacțiile publicului larg s-ar putea să se întindă pe o plajă mai mare.
D.B.: Cu interes, sper. Și cu acea pornire de care vorbeam adineauri.
De ce nu ar trebui să ratăm Distanța dintre mine și mine?
M.N.: Merită văzut la cinema în întuneric, cu alți semeni care meditează odată cu filmul nu doar asupra trecutului istoric, dar asupra propriului trecut. E un film foarte intim, care este paradoxal și mai intim la cinematograf, unde stabilești o relație directă cu Nina, dar și cu umanitatea vecinului de loc. Și cred că discuțiile pe care le va genera între noi, despre noi înșine, pot fi și bogate și diverse.
D.B.: Pentru că este o ocazie unică de a se întâlni cu inteligența feroce, umorul și talentul pe măsura acestei inteligențe ale unei scriitoare pe nedrept pusă la sertar de o critică ce a categorisit-o fie minoră, fie proletcultistă, mutumindu-se să o uite după ce a pus eticheta. Și pentru că spectacolul fricțiunilor dintre jocurile memoriei și evidențele documentelor istorice este întotdeauna fascinant. Și pentru că tocmai adevărul evidențelor acestor documente sunt chestionate în acest film.
Foto: Ciprian Hord, Rudolf Costin, Rollercoaster PR
