Am stat ceva timp să cântăresc dacă să scriu sau nu despre acest subiect. Nu de alta, dar aseară, după ce am pus pe Instagram un story cu manelele de la Gopo, mi-a explodat inbox-ul. „Hai, măi, Bianca, chiar au pus manele la Gopo? Ce naiba?” Și mai știu niște sensibili deranjați și de faptul că Soldații. Poveste din Ferentari, adică un film cu gay și țigani, fix ce nu ne place nouă, a câștigat Gopo-ul pentru Cel mai bun film de debut.
Înainte de a-mi continua demersul, țin să fac și acest disclaimer: nu, nu sparg difuzoarele cu manele în fiecare seară. Nu știu ultimul hit al lui Salam. Nu mă interesează toți valoroșii din Ferentari, dar recunosc că mor de curiozitate să merg și eu să văd cum e acolo. Măcar o dată. Din păcate, nimeni nu a dorit să mi se alăture în această aventură urbană până acum.
Așa, bun, acum că am stabilit că nu sunt Bianca Manelista, să vedem care e treaba cu manelele, arta și cultura în România. Și înainte de a sări cu gura mare, cum îi stă în obiceiul românului inflamat de orice doar de dragul de a se mai agita puțin, aș vrea să ne liniștim un pic și să discutăm despre ce mai înseamnă arta asta. Că și dacă o iei teoretic, manelele tot la un soi de categorie de artă intră. Artă populară, dacă vreți. Cum au toate națiile lumii ăsteia. Aaaa, că sună mizerabil e altceva, cu de-astea ne-am pricopsit noi aici, în Balcani. Dar manelele rămân, în esența lor, niște… creații. Care răsună mai peste tot în România de dincolo de bula noastră de intelectuali rafinați.
Apoi, mie mi se pare că arta ar trebui să te provoace și să te mai și scoată din zona de confort. Să știi că mai există niște treburi care se întâmplă în jurul tău. Nu cred că arta ar trebui să fie doar despre lucrurile care ne convin nouă, care sunt plăcute de noi și-atât. Arta ar trebui să fie despre diversitate, acel trigger care să te zguduie puțin, să te facă să-ți pui întrebări, să genereze o discuție și să îți arate că lucrurile pot fi și altfel. Și dacă ne întoarcem un pic în timp, că văd că încă persistă această nostalgie a trecutului, o să vedeți că arta nu era doar despre frumos și triluri sublime. Nu apăruse ideea asta de manea, dar sunt convinsă că fiecare epocă a avut lăutarii ei de seamă. Oh, și nici nu vreau să îmi imaginez ce scandal își luau pictorii ăia care îndrăzneau să iasă din tiparele coșulețelor cu flori. Păi tablourile lui Rubens nu aveau nicio șansă în România anului 2019, la câți ochișori delicați avem printre noi.
Întorcându-mă la manelele de la Premiile Gopo, pot să vă spun că momentul a fost unul 100% asumat. A început cu un sketch la care cred că s-ar fi putut lucra mai mult, dar care s-a dorit a fi o ironie. Un Bohemian Rhapsody într-o variantă autohtonă (Romanian Rhapsody), inspirată de manelismul care, ne place sau nu, ne definește țara. După încheierea scenetei despre un manelist de succes, băiatul din trupa (sau taraful?) de pe scenă a început să cânte Bohemian Rhapsody. Purta un maiou alb, la fel ca Freddie Mercury. A făcut și el ce a putut din piesa aia, iar apoi a băgat o manea cinstită de-ale lui.
Băi, și a explodat Internetul. S-a supărat până și domnu’ Temi (Cum? Nu știți cine e domnul Temi? Temișan) că a venit un „burtos” să cânte în fața marilor actori ai țării. Acum, eu zic că acești mari actori ai țării au înțeles ironia și momentul, pentru că treburile astea fac parte din spectacol. Nu cred că i s-a micșorat nimănui intelectul pentru că au fost manele la Gopo. N-a pus nimeni mâna la urechi.
A făcut PRO-ul acum mulți ani o telenovelă de mare succes, Inima țiganului sau ceva pe-acolo, despre o șatră de țigani și toate cele. A jucat și domnul Gheorghe Visu în ea, un actor pe care eu îl admir tare mult (de urmărit în Câini, filmul lui Bogdan Mirică, și acum în Moromeții 2, care încă mai e la cinema… cred). Cum ar fi fost să spună că nu joacă într-un serial cu manele și țigani, că e oripilat (ca Temi)? Și v-ați uitat la Umbre, nu? Haideți că n-are cum să nu vă placă de Relu. Să vă las o manea și de-acolo, e chiar o manea reinterpretată, o nebunie, ce să mai. Vi s-a părut că a scăzut cumva calitatea acestei producții geniale din punctul meu de vedere din cauza lui “Of, iubirea mea”? Nu cred.
În încheiere, nu aș vrea decât să mai spun că mi-ar plăcea să trăim într-o lume cu mai puțină ipocrizie și mai puțină încrâncenare. Că încrâncenarea asta e bună, dar când sunt niște mize importante în joc. Și aș mai vrea să știu ce au făcut concret, pe plan cultural, intelectualii ăștia care și-au consumat azi energia aruncând cu… în Premiile Gopo. Că marea mea problemă e că, de câțiva ani încoace, de când am început să lucrez în presă și să mă învârt prin zona asta, dau de tot mai puțini oameni cu care chiar am ce am discuta. Despre un film, o carte, un discurs politic, o expoziție etc. Nu-i găsești pe nicăieri. Dar când aud de manele la Gopo, hop, apar ca ciupercile după ploaie să ne împărtășească din înțelepciunea lor.
Măi, și chiar îi știu pe mulți și e penibil să le văd ipocrizia. Datorită acestui site și datorită colaborărilor pe care le am în presă, am privilegiul de a fi invitată la avanpremierele tuturor filmelor care se lansează în România. E plin de „influenceri” acolo. Însă când merg la film în afara acestor evenimente, sunt goale sălile de cinema, că nouă ne plac doar pișcotăreala și pozicile la panou. N-am plăti bilet să facem ceva ca să susținem pe bune filmele.
Nu investim în cinematografele bulevardiere, ratăm multe filme independente mișto, pentru că nu le aduce nimeni aici, pentru treaba asta nu se agită nimeni? Plus că, discutând de-a lungul timpului cu mai mulți oameni din industrie, persoane care chiar cunosc o mulțime de lucruri despre cum funcționează cinematografia românească, am ajuns la concluzia că trebuie să ai un curaj nebun să te apuci de producția unui film în țara asta. Nu sunt fonduri, nu există bugete de promovare, în continuare nu se înghesuie nimeni la filmele românești. Și asta chiar este o problemă despre care ar trebui să se strige.
Și că tot mă întrebase cineva într-un mesaj cum mi s-au părut Premiile Gopo 2019, dincolo de manele, o să vă spun că ediția asta mi s-a părut mai… însuflețită. Am fost la Gopo și anul trecut, aproape am murit de plictiseală atunci, dar am rămas acolo, pe baricade, să susțin Un pas în urma serafimilor până la final. Anul ăsta mi s-a părut mai animată atmosfera, mi-au plăcut mult sketchul cu Ioana Bugarin, Iosif Paștina și Vasile Pavel Digudai, momentul lui Tedy Necula, un om care merită admirația și aplauzele tuturor, care i-a înmânat Premiul Gopo la categoria Tânără Speranță lui Iosif Paștina, discursul lui Vivi Drăgan și cel al lui Iosif Paștina și momentul muzical de la final, inspirat de Bradley Cooper și Lady Gaga.
Și nu, Gopo-urile nu sunt Premiile Oscar, deci să ne liniștim un pic și cu treaba asta. Sunt diferențe uriașe de producție, de buget, de prezentatori etc. Până la urmă, fiecare face cum poate, în funcție de resursele pe care le are. Întotdeauna m-au scos din sărite păreriștii ăștia de pe margine, pentru că mi se pare că, în loc să pierzi vremea comentând că nu îți convine ceva, mai bine pui mâna pe treabă și demonstrezi tu că poți mai bine. Și treaba asta e valabilă și în cazul Premiilor Gopo, și în cazul festivalurilor, și în cazul oricărui eveniment mare. Da, sunt și opinii pertinente, feedback constructiv, dar în mare parte e vorba doar de răutați gratuite, de comentarii aruncate de curajoșii tastaturilor. Că de altfel, față în față, toți sunt niște mielușei.
Foto: Miluță Flueraș
