Menu
Film / Special

Phantom Thread: perfecțiunea ultimului act al lui Daniel Day-Lewis

phantom thread

Vara trecută, vestea că Daniel Day-Lewis se va retrage din industria cinematografică i-a luat pe toți prin surprindere și a stârnit un val de confuzie. Actorul care a câștigat trei Oscaruri (pentru My Left Foot: The Story of Christy Brown, There Will Be Blood, Lincoln) a anunțat că Phantom Thread, în regia lui Paul Thomas Anderson, va fi ultimul său film, dar și unul dintre motivele pentru care va renunța la actorie.

Cum a reușit o peliculă să aibă un impact atât de mare asupra lui? Day-Lewis a povestit într-un interviu pentru W despre modul în care l-a afectat această poveste: „Eu și Paul am râs mult înainte să facem acest film. Dar apoi ne-am oprit pentru că ne-a copleșit pe amândoi un sentiment de tristețe. Ne-a luat prin surprindere: nu ne-am dat seama ce concepem. A fost greu să trăim cu asta. Încă este.”

Actorul nu a prevăzut o clipă influența pe care urma să o aibă Phantom Thread asupra lui. Într-adevăr, Daniel Day-Lewis este cunoscut pentru pauzele pe care le ia între filmele sale (de exemplu, între Lincoln și Phanton Thread a făcut o pauză de aproape cinci ani), dar niciunul nu l-a bulversat atât de tare încât să își dorească această schimbare. Și chiar dacă nu sunt în locul lui și, evident, nu pot pretinde că înțeleg ce s-a întâmplat în mintea sa, trebuie să recunosc cu Phantom Thread este genul de film care te urmărește mult timp după ce ai ieșit din sala de cinema.

Nu vreau să dezvălui mai mult decât este cazul, dar o să încep prin a vă spune că Phantom Thread nu e un film ușor. Bine, despre niciunul dintre filmele lui Paul Thomas Anderson (Inherent Vice, There Will Be Blood) nu se poate spune că este ușor, dar parcă Phantom Thread, care a obținut și șase nominalizări la Oscar (Cel mai bun film, Cel mai bun actor în rol principal, Cea mai bună actriță în rol secundar, cele mai bune costume, Cea mai bună regie, Cea mai bună coloană sonoră) capătă o greutate și o profunzime greu de egalat.

În prim plan este Reynolds Woodcock, un designer foarte apreciat din Londra anilor ’50, care își trăiește viața cu o rigoare fascinantă, dar, pe alocuri, înfricoșătoare. Iar aici intervine geniul lui Daniel Day-Lewis, care are grijă să surprindă într-un mod impecabil neliniștea acestui personaj, încercarea lui de a face totul perfect, de a nu lăsa niciun detaliu la voia întâmplării.

La prima vedere, Woodcock are tot ce își dorește: o casă imensă, în care se află și atelierul său, o soră, Cyril (Lesley Manville), care îi rezolvă toate problemele și de care nu se desparte vreodată, clienți aristocrați, prieteni cu care iese în fiecare seara la cocktail-uri și femei pe care le schimbă imediat ce nu îl mai inspiră. Un burlac hedonist în jurul căruia se învârte întregul univers. În realitate însă, Reynolds  mi s-a părut un bărbat subjugat de propriile obsesii, bântuit de fantomele propriului trecut. Sau, mai bine spus, de fantoma propriului trecut – și o să mă opresc aici, pentru că o să vedeți la cinema despre ce este vorba – pe care încearcă să o regăsească în arta sa, într-o persoană, în orice ar da sens vieții sale.

În timpul unei vizite la casa lui vacanță, Woodcock merge să ia micul dejun la un restaurant și este cucerit pe loc de fata care îl servește. La rândul său, Alma (Vicky Krieps) este fascinată de acest bărbat dificil și greu de descifrat și, inițial, încearcă să îi facă pe placă. Alma este pentru Reynolds ce este Galatea pentru Pygmalion. Sau, dacă vreți o abordare mai modernă, ce este Eliza Doolittle pentru Henry Higging.

Dar Alma devine mai mult de-atât, iar transformarea ei este fabuloasă. În plus, faptul că Vicky Krieps a reușit să îi țină piept excelent lui Daniel Day-Lewis mi s-a părut grozav. La final, pur și simplu nu ai cum să alegi între ei, pentru că amândoi fac două roluri excepționale.

Povestea lor de dragoste nu este nici pe departe una clasică. Fiecare moment cu cei doi amplifică supansul general, susținut foarte bine și de coloana sonoră a lui Jonny Greenwood. Pe măsură ce acțiunea și tensiunile dintre ei progresează, ajungi inevitabil să te întrebi: cine va câștiga la final? Până unde este dispus să meargă fiecare pentru a obține ce vrea?

Și o să mă opresc aici, pentru că vreau să descoperiți voi răspunsurile din Phantom Thread (distribuit de RO IMAGE), din 16 februarie la cinema.

Sursa foto: outnow.ch

#

ÎȚI RECOMAND ȘI: 21 de filme franțuzești care mi-au plăcut

No Comments

    Leave a Reply