Un film nu tocmai tradițional cu supereroi. Un thriller. Finalul unei trilogii (este povestea care leagă filmele Unbreakable și Split). Nici nu știu exact cum să numesc cel mai recent film al regizorului M. Night Shyamalan, mintea genială din spatele celebrului The Sixth Sense și din spatele celor două titluri amintite mai sus. Minte genială a avut și de data asta, nu zic nu, doar că execuția a avut unele scăpări.
Am văzut Glass la IMAX zilele trecute și, pentru că știu că este unul dintre cele mai așteptate filme ale lunii ianuarie, în cele ce urmează o să dezbat plusurile și minusurile acestei povești.
+ James McAvoy și toate personalitățile lui Kevin Wendell Crumb
Mă enervează la culme faptul că, deși este un actor genial, McAvoy nu se bucură de atât de multă popularitate ca alții. Și da, îl ajută rolul, dar nebunia lui de pe marile ecrane iese în evidență mult mai bine decât cea a veteranilor Bruce Willis și Samuel L. Jackson. În Glass, acesta își continuă obiceiul de a răpi adolescente, pe care personalitățile lui multiple le terorizează neîncetat. Bineînțeles, cea mai periculoasă rămâne The Beast, o personalitate care îl transformă pe Kevin într-o ființă supranaturală.
+ Cine trage sforile?
Glass îi aduce pe Kevin, David Dunn (Willis) și Elijah Price (Jackson) pe aceeași scenă. Sau, mai bine zis, în același ospiciu. Cei trei sunt internați de Dr. Ellie Staple (Sarah Paulson), o psihiatră care susține că aceștia suferă din cauza iluziei că sunt supereroi și că îi poate vindeca. Problema mea cu personajul lui Paulson este că nu mi s-a părut credibil. Și că pe cât de bun este acest triunghi format din Crumble, Dunn și Price, pe atât de slabă mi s-a părut doamna doctor. Dar la final rămân niște întrebări: cine are dreptate? Ea sau ei? Și, până la urmă, cine trage sforile? Din punctul acesta de vedere, filmul este foarte interesant. Te rostogolește iar și iar, lansează tot felul de teorii, dar păstrează până în ultima clipă suspansul.
+ Subiectul original
Trebuie să ai multă imaginație ca să creezi o astfel de poveste. De fapt, astfel de povești, pentru că sunt trei și sunt înlănțuite foarte interesant în Glass. Dacă Unbreakable și Split pot fi luat drept două filme de sine stătătoare, pe Glass ar trebui să-l vezi după ce descoperi contextul din celelalte.
Sunt legate frumos întâmplările din Glass, iar portretul celor trei protagoniști este foarte bine conturat. Este prezentat destul de clar backgroundul lor, cât să înțelegi exact care a fost triggerul, de ce au ajuns cum sunt acum. Iar finalul, destul de neașteptat din punctul meu de vedere, chiar este demn de imaginația bogată a lui Shyamalan. Avem și o morală, nu atât de profundă pe cât cred eu că s-a dorit a fi, dar te face să ridici un ridic din sprânceană.
— Prima parte
Prima parte a serialului e plictisitoare. Și îți dă senzația aia că timpul trece greu și oamenii ăia nu fac nimic acolo. E amuzantă comparația, dar Glass chiar pare un pahar de sticlă. Unul doar pe jumătate plin. Cu cealaltă jumătate nu prea știu ce s-a întâmplat. Sunt unele scene atât de lungi… și nici nu au vreun rol în desfășurarea ulterioară a acțiunii. Iar când începe partea aia mai interesantă, mai durează douăzeci de minute și se termină filmul.
— Experimentul lui Dr. Staple
V-am zis că nu mi-a plăcut de ea! J) Poate că nu mă pricep eu la psihiatrie, dar mă gândesc că experimentele astea pe oamenii considerați nebuni ar trebui să aibă mai multă substanță. Ei bine, abordarea din Glass mi s-a părut una superficială. Păi trei vizite și gata? Ce tratament e ăla? Ai trei personaje foarte interesante în discuție, exploatează-le mai mult. Ar fi putut fi atâtea momente și scene înfricoșătoare și geniale în același timp, inclusiv la așa numita „evaluare finală”, dar… atât s-a putut.
Chiar și cu aceste scăpări însă, Glass este un film care merită văzut. Măcar pentru nebunia personajelor. Sau pentru interpretarea excelentă a lui McAvoy. Filmul intră în cinematografe pe 18 ianuarie și este distribuit de Forum Film România.
Foto: outnow.ch
