Star Wars: The Last Jedi: filmul la care chiar trebuie să mergeți toți!

N-am mai fost în halul acesta de entuziasmată de un film de la La La Land încoace. Dar treaba e că la La La Land mă așteptam să fiu: era musical și iubesc tot ce înseamnă musical, era o poveste pentru visători, cu romantism, multe încercări pentru personaje, un final exact așa cum îmi place mie. Pe când Star Wars nu e nici pe departe genul meu de film. Și nici nu aveam prea multe repere despre el.

Știam că, pe vremuri, Darth Vader era băiatul rău și, mai nou, Kylo Ren era pe zona malefică (norocul meu a fost că am prins The Force Awakens înainte și că mi-e și simpatic Adam Driver), știam și că Imperiul era cu ăia periculoși, pe care voiau Rebelii să-i cotonogească, îmi amintesc și că îi prinsesem puțin și pe Leia și Han Solo prin niște filme Star Wars la care se mai uitau ai mei în tinerețile noastre, dar cam atât. În concluzie, cultura mea Star Wars era un pic sub nivelul mării. Dar tot mi-a plăcut la nebunie! De ce? Hai să vă zic.

Acțiunea nu se lasă așteptată deloc.

Star Wars: The Last Jedi începe aproximativ din punctul în care ne-a lăsat The Force Awakens, cel în care Rey (Daisy Ridley, despre care povestesc imediat mai mult, pentru că mi s-a părut wow fata asta!) și Luke Skywalker (Mark Hamill) se reunesc pe Ahch-To (e și Chewbacca pe acolo), planeta pe care cel din urmă s-a exilat în urma unui incident tragic, explicat foarte bine pe parcursul filmului – și trebuie să precizez aici că mi-a plăcut faptul că mai toate acțiunile sunt puse într-un context și nu pleci de la cinema cu frustrarea că „nu te-ai prins” ce au făcut sau de ce au făcut personajele un anumit lucru.

Rey ajunge pe Ahch-To pentru a înțelege mai bine puterea pe care o are, dar și pentru a-i transmite lui Luke mesajul surorii lui, Leia, care are nevoie de el în lupta împotriva Ordinului Întâi, o facțiune desprinsă din vechiul Imperiu, condusă acum de Snoke (Andy Serkis), The Supreme Leader. Și aici, dacă îmi permiteți, o să fac o glumiță răutăcioasă, că nu mă pot abține: cum să te ia, măi, cineva în serios când îți spui Supreme Leader? Efectiv izbucneam în râs ori de câte ori îi auzeam titulatura. Dar chiar dacă Snoke, acest Kim Jong-un intergalactic, mi s-a părut o rușine de antagonist pentru universul Star Wars (e o scenă în care chiar îți spui: „numai gura e de penibilul ăsta care, de fapt, nu știe nimic!”), Kylo Ren și Generalul Hux (Domhnall Gleeson) stau mai bine la capitolul… răutate.

Confruntarea dintre cei din Ordinul Întâi și Rezistența condusă de Leia începe imediat, tot filmul e un fel de cursă în care balanța înclină când într-o parte, când în cealaltă. Iar luptele arată foarte bine, toate exploziile, culorile și luminile alea din spațiu sunt un spectacol extraordinar. Care poate că nu m-ar fi impresionat atât de tare dacă nu ar fi fost completate și de…

… poveste și personaje bine conturate

Am spus la un moment dat că aici, pe Moviecore, mă voi raporta la filme prin prisma emoțiilor pe care mi le transmit. Iar dacă The Last Jedi ar fi fost unul doar cu roboți, creaturi ciudățele și bătălii intergalactice, nu cred că mi-ar fi plăcut prea tare. Din fericire, e mai mult de-atât.

Confruntarea asta dintre bine și rău nu s-a demodat deloc. Și nici nu cred că se va demoda vreodată. Iar partea cu adevărat interesantă a filmului e reprezentată de modul în care personajele din The Last Jedi conturează această confruntare. O avem pe Leia, care are înțelepciunea unei femei care a văzut totul și știe care sunt lucrurile cu adevărat importante, un lider pe care oamenii îl urmează din respect și admirație, nu din teamă, cum este cazul lui Supreme Leader (:D), îi avem pe Poe (Oscar Isaac), care întruchipează curajul acela nebunesc de care avem cu toții din când în când, pe Finn (John Boyega), pe Rose (Kelly Marie Tran), un personaj minunat, despre care poate nu s-a vorbit așa mult, dar care, într-o scenă de la final, reușește să puncteze în cel mai frumos mod esența Rezistenței, pe Luke, care mi s-a părut magic, pe Holdo (Laura Dern, pe care o văd pentru prima dată de la Big Little Lies încoace și pe care m-am bucurat enorm să o văd în rolul din The Last Jedi). Iar apoi sunt Kylo și Rey, două contraste a căror atracție m-a fascinat: fiecare luptă cu celălalt, cu absolut toate armele, să îl aducă de partea sa. Mi s-a părut incredibilă conexiunea lor, iar Rey… o să repet ce am zis mai sus, dar asta e: Rey e WOW! Și dacă n-am prins-o la Carrie Fisher în epoca de glorie Star Wars, mă bucur că măcar o prind acum pe Daisy Ridley, în ceea ce se prefigurează a fi o nouă epocă de glorie a francizei.

Girl Power – la puterea Star Wars: Last Jedi

Băi, nu știu cât vă pasionează treburile de genul, dar asta e, va trebui să mă suportați preț de-un paragraf. Mie îmi plac foarte mult inițiativele feministe în filme, mai ales acum, când sunt scoase de sub preș niște lucruri absolut îngrozitoare (și da, mă refer, printre altele, la #MeToo și la gender pay gap). Am început să fiu mai atentă la aceste inițiative acum vreo doi ani, când am văzut Boyhood și discursul Patriciei Arquette de la Oscaruri. Au fost și până atunci filme cu personaje feminine extraordinare (doar amintiți-vă de Julia Roberts în Erin Brockovich), dar acela a fost momentul în care am conștientizat mai bine fenomenul. Iar The Last Jedi excelează din acest punct de vedere. Leia, Rey, Rose, Holdo, Paige: femeile sunt adevărata Forță a filmului. Dar asta nu înseamnă că bărbații sunt ignorați în vreun fel. E un echilibru atât de mișto între ei încât aș inventa un premiu special numai pentru treaba asta, pentru capacitatea unei echipe de a înțelege cum trebuie spusă o poveste astfel încât să nu apară stereotipuri de gen.

O să mă opresc aici, pentru că nu cred că entuziasmul meu se va domoli prea curând și mi-e să nu încep să vă dau spoilere. Plus că am treabă multă cu niște filme Star Wars pe care le-am ignorat timp zeci de ani pe nedrept. Și vreau să-mi îndrept greșeala cât mai repede. 😀

Voi încheia prin a vă spune, încă o dată, să mergeți #lacinema la Star Wars: The Last Jedi. Pentru că regizorul Rian Johnson a făcut o treabă excelentă cu primul lui Star Wars. Și cred că intervenția producătorului executiv J. J. Abrams, omul ăla care a creat Lost, serialul care ocupă locul 1.2. în topul preferatelor mele (am și un 1.1., dar despre asta vă zic într-un alt articol), a jucat un rol important în crearea acestei povești frumoase, care vreau să continue cât mai mult timp – următorul film Star Wars va fi lansat în 2019. Dar, până atunci, dați o fugă la The Last Jedi (eu l-am văzut la IMAX şi vă recomand şi vouă să-l vedeţi tot acolo, pentru că arată spectaculos şi experienţa e clar una muuult mai tare) și spuneți-mi apoi dacă ați ieșit de la film cu un zâmbet larg și tâmp pe față. Ca mine. 😀

Star Wars: The Last Jedi este distribuit în cinematografe de Forum Film România și este disponibil în format 3D, IMAX 3D, 4DX 3D şi Dolby Atmos, subtitrat si dublat.

Sursa foto: www.outnow.ch

ÎȚI RECOMAND ȘI:

Filme decembrie 2017: descoperă premierele acestei luni!